ZaScoolarZ

Suntem copiile imperfecte ale celorlalți sau ființe unice?

Educă-ți inima,, mintea,, și emoțiile în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
9fc5b486a0a40ee7aa981d30b9f8f005

Suntem copiile imperfecte ale celorlalți sau ființe unice?

Ne uităm atent unii la ceilalți. Ne privim cu un fel de curiozitate de care ne folosim pentru a-i privi pe cei din jurul nostru. Le analizăm gesturile, cuvintele, privirea, felul în care se îmbracă, modul în care merg și multe alte lucruri care inevitabil ne atrag atenția. La un moment dat realizăm că nu suntem deloc mulțumiți de noi, că vrem mai mult, că am putea mai mult. Eu de ce nu am zâmbetul ăla curat și vesel ca al ei? Mie de ce îmi lipsește dicția aia perfectă pe care o are când vorbește? Sau tenul ăla masliniu și fără niciun rid… hm… ce n-aș da să-l am și eu…


Cred că măcar o dată ne-am gândit și noi că am vrea să fim ca altcineva, că ne-am dori să-i preluăm gesturile suave, dibăcia, sensibilitatea, că am vrea să avem măcar din jumătate din succesul obținut de acea persoană. Sau probabil că știm multe persoane din jurul nostru nemulțumite de ceea ce au, într-o continuă căutare a altor lucruri care să le definească. De fapt, aceasta e modalitatea prin care copiem comportamente, trăsături, aspirații. Nimic din ce au alții nu ne definește pe noi, deci de ce am vrea să devenim clonele altor persoane, de ce încercăm să preluăm de la alții ceea ce considerăm că ne lipsește nouă?

Ne amestecăm într-o mare de oameni și de la fiecare încercăm să luăm câte ceva, încât, la un moment dat, ne întrebăm ce e al nostru și ce e „furat” de prin alte părți, dacă înăuntrul nostru, în gesturile și în personalitatea noastră a mai rămas ceva intact, care să ne aparțină pe deplin, ori doar suntem copiile nereușite ale unor persoane pe care le-am admirat (de obicei în secret) și ne-am dorit cu ardoare să semănăm cu ele.


Că vom semăna cu acele modele pe care ni le alegem e doar o iluzie. Vom rămâne tot noi, aceiași oameni, vom prelua multe lucruri care nu ne aparțin, dar, în fond, rămânem aceiași. Lumea încă nu a ajuns să înțeleagă că tocmai diferențele dintre noi sunt acelea care ne fac speciali, care ne ramifică și ne determină să realizăm că fiecare om este un amestec eterogen, creat din emoție, trăire, cuvinte. Încă se mai crede că dacă am fi cu toții la fel, sau măcar asemănători, lumea ar deveni un spațiu mai bun și mai sigur pentru că inevitabil, asemănându-ne între noi, am putea să ghicim ce gândește fiecare sau ce decizii ar lua în momentul în care este pus în ipostaza de a alege.


Dar niciodată nu vom putea fi la fel, și chiar dacă ni s-ar asemăna gesturile, chiar dacă trăsăturile fizice s-ar putea să fie mai asemănătoare ca niciodată între un frate și o soră, spre exemplu, deși vor semăna fizic, faptele, ideile, comportamentul vor fi diferite (aici țin să menționez că un rol aparte îl au părinții și educația pe care le-au oferit-o copiilor, cât de receptivi au fost copiii să copieze și să reitereze comportamentul părinților etc, pe tema aceasta sunt mai multe de zis). Pentru că în structura noastră genetică e scris să fim diferiți. Pentru că eforturile arzătoare ale celor care își doresc cu ardoare să semene cu o persoană anume s-ar putea să fie în zadar și acea persoană nu va înțelege de ce nu va putea scrie în același fel ca un scriitor pe care îl citește frecvent și nici de ce nu va avea aceeași tehnică de persuasiune pe care a văzut-o la un om de succes.


Iar aici ar trebui să intervină înțelegerea. Înțelegerea de sine, înțelegerea sinelui. Din ceea ce am observat și am trăit în ultimpul timp: e un exercițiu destul de greu, dacă nu chiar greu, să ajungi în punctul în care să te înțelegi, sau măcar să încerci să o faci. Dar acesta e alt subiect care merită dezbătut. Totuși, dacă ajungem să cunoaștem măcar părți mărunte din noi, aparent nesemnificative, probabil vom realiza și de ce căutăm cu atâta interes să semănăm cu alții și să fim ca noi. Cu siguranță că înăuntrul nostru sunt niște porniri care ne îndeamnă să fim mai buni decât alții sau mai buni decât o persoană anume. Și-atunci încep luptele acerbe dintre sine, ceilalți și ceea ce dorim să preluăm și să schimbăm la noi și în noi.

Schimbarea chiar e benefică și o recomand oricui, mai ales când simte că e cazul, când înțelege de ce, pentru ce și cum se schimbă și când este, evident, pozitivă. Dar de ce să ne schimbăm doar imitând? De ce nu putem crea cu ajutorul altor persoane, pe care le admirăm și ni se par extraordinare, variante mai bune și mai înțelepte ale noastre, fără a vrea să fim asemenea lor?

Uite, îmi place cât de calmă e persoana respectivă. Eu nu prea am răbdare nici cu mine, nici cu cei din jurul meu, așa că aș vrea să fiu ca ea. Dar n-o voi copia. Voi înțelege de la ea cât e de bine atât pentru mine, pentru liniștea mea interioară, cât și pentru cei din jur, să reușești să fii calm în orice situație, iar atunci îmi impun pur și simplu să devin așa. Dar nu pentru că am văzut asta la cineva anume și mi se pare grozav, iar dacă voi prelua din comportamentul acelui om voi avea aceleași rezultate/succese ca el, ci pentru că asta simt că vreau să schimb la mine, înțelegând în același timp că nu e absolut nimic greșit să fiu diferit.

E greșit să încerc să imit, să devin altcineva doar pentru că vreau să fiu exact ca aceia din grupul în care vreau să fiu, deci trebuie să mă schimb ca să mă asemăn lor, să le preiau din comportament și gesturi. La fel de greșit e să nu înțelegem că unicitatea e o trăsătură care încă se caută și chiar se apreciază, iar pentru a fi într-un anumit colectiv sau a fi acceptat de unele persoane nu trebuie să fii neapărat ca ei, ci doar trebuie să te regăsești cu ei, alături de ei. Să fii diferit e firesc, mai ales dacă încerci să devii constant cea mai bună variantă a ta și lucrezi pentru asta.

 

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Intalniri energetice

Ţi s-a întâmplat vreodată să întâlneşti o persoană pentru prima oară şi să simţi că e, de fapt, o întâlnire cu un prieten vechi, cu

Read More »

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles