Sunt visătoare, am fost și voi rămâne.

Sunt visătoare, am fost și voi rămâne. 
În liceu unii profesori mi-au dat de înțeles că poate ar trebui să visez mai puțin
Alții s-au uitat sceptic la mine.

Nu mai continui lista, pentru că, visătorii vor înțelege … Se confruntă zilnic cu acea privire ,,ești nebun(ă)’’, iar eu le scriu mai ales lor. Da, adică vouă…

De când m-am prins că acest gen de reacție nu mă privește, sunt o fericită. Însă nu a fost așa întotdeauna…

În clasa a 12-a primeam, bineînțeles, întrebarea: ,,la ce facultate dai?”
Voiam design vestimentar. Dar, cu o auto-suficiența ce mă caracteriza pe vremea aia gândeam: ,,cum să mă duc acolo? Am facut liceu de mate-info, nu am desenat, habar nu am vreun designer macar…Trebuie să fac ceva serios, să am un back-up plan.”

Visul ca visul. L-am lăsat să fie, dar alegerea…

Alegerea a fost clară și rațională: pregătire 1 an de zile adminitere SNSPA comunicare și relații publice. M-am pregatit un an cu conștiinciozitate, în stilul caracteristic.

Anul a trecut și…

Mai sunt 2 zile până la examen. Am oprit la Fujifilm să-mi fac o poza tip buletin și am plecat cu mama la București.

Am ajuns la București. Doua zile am fost fiarta în oală. Nu că dădeam examentul, ci că nu făceam ce trebuie.

Am ajuns la snspa să mă înscriu. M-am inscris. 
Doar că firea mea sensibilă nu am mai putut suporta :))…acolo s-a produs click-ul. După o criză existențială, m-am dus împreuna cu mama, o răbdătoare de altfel, la facultatea de arte. Unde nici măcar nu stiam ce căutam…vă dați seama.

Am ajuns in curte și un profesor imi zice: tu trebuie sa fii de la modă. Eu în gândul meu: nu domnle, eu sunt picată din luna:)).

Alflăm ca abia peste 1 lună jumate e examenul și mă înscriu la pregatirea care era disponibilă pentru orice viitor student. Yeey.

Ma întorc la snspa. Dau examenul, îl iau. Intru la buget.

Între timp încep pregătirea pentru Unarte Bucuresti. Vă dați voi seama ca eram varză și nu puteam să desenez un cap de om? Arata ca un ou. Vă mai dați voi seama că în loc să fac ceva constructiv după ce desenam mă duceam acasă și plângeam?:))

Era o sală plină cu din aștia ca mine, care ne uitam unul la altul și desenam oameni dezbrăcați. Nici noi nu ne înțelegeam pe noi.

A urmat o demoralizare cruntă. Mi se părea că oricine e mai bun ca mine. Nu mai mâncam și nici nu mai vorbeam. Mă blocasem. Mi-am dat seama că de fapt asta era visul meu să fiu designer. Și locul meu. Doar că ceva nu se lega. Trebuia să fac un salt mult prea mare pentru a reuși. (așa credeam atunci)

În una din zilele acestea ,,minunate’’, o profesoară trece pe langa mine, ea cam făcea legea p’acolo, se uită plictisită la planșa la care desenam și fără pic de emoție, nici măcar mimată, fir-ar ea să fie că e bună și aia câteodată , îmi spune:
…tu mai bine dai la anul.

Vă dați seama? Deja eram într-o povese tristă, asta mai lipsea. Impulsivă și războinică din fire, dar nu în sensul bun – mă duc la locul unde stateam atunci îmi fac bagajul o sun pe mama plangand: eu vin acasă.

Dupa 10 minute dupa ce închid telefonul mă întâlnesc pe stradă cu un alt profesor, căruia îi mulțumesc înzecit. A fost omul potrivit la locul potrivit. Mi-a spus ca vede totuși ceva în mine, să mă calmez și că am sanșe să intru.

Ma trezesc din dramă, capăt speranță, mă repozitionez, despachetez bagajul. Calculez că mai am doua saptamani, pe care nu trebuie să le folosesc comportându-mă ca o muscă care se lovește de geam.

Ei bine, din momentul ăla, zi și noapte am desenat și citit tot ce se putea. Timpul a dispărut, a fost un bum.

Ce descoperisem? Avem un stil atât de special și cu nimic ce se făcea până atunci la arte și cică era bine. Era foarte multă nebunie și culoare, atipică ce-i drept. Nu vă gândiți, capul tot ca un ou îl desenam, mâinile oamenilor arătau ca niște clești, toate croichiurile erau crăcănate. Așa și?

Atunci am învățat o lecție incredibilă: Nu te speria când nu te potrivești cu nimic din ce există, pentru că atunci poți să-ți contruiești tu propriul loc, în care să te potrivești și vor veni și alții după tine.

Am dat examenul. Care nu a fost examen. A fost joacă. Descoperisem să mă joc din nou. Coloram fără să mă gândesc daca e bine sau nu. Eram acolo și mă bucuram, de mine și de creație.

Între timp cedasem locul la snspa, și îmi bagasem piciorul cum ar fi. Ramăsesem în aer si fara asigurare, dar mă simțeam liberă.

În cele din urmă, s-au afișat rezultatele la Unarte:

Intrasem prima…

Sunt 3 motive pentru care am povestit asta: 
1. Face bine la ego.
2. Vreau să arăt doamnei că s-a înșelat.
3. Dragi visători, oricât de ciudate sunt ideile voastre, stilul vostru, proiectele voastre, nu renunțați. Nu e neapărat ușor, dar avem acolo pe cineva (bărbos poate) care nu mai poate de noi și care e fan visători. Așa că …keep going…

Ei bine… cam așa a fost sosirea mea la București, ca un vartej de confuzie. Dar știi ce, sunt atât de recunoscatoare pentru confuzia aia. Am învățat ,,că când” ești confuz se reconfigureaza totul în viața ta și de asta nu mai înțelegi nimic. Faci loc pentru lucrurile bune ce vor veni în viața ta.

Așadar: Atașez poza tip de admitere făcută în ziua cu pricina și una din lucrările de pe atunci, cu capul care chiar arata ca un ou. Hehe. Pupici. 

 

 

 

 

 

 

Zi faină!

Povestea de mai sus este povestea Silviei. Silvia este creatorul Ză scoolărz și unul din creatorii Inside Hero, primul board game de dezvoltare personală din România care te ajută să-ți urmărești visurile, să te distrezi și să te cunoști mai bine în tot acest proces.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *