Succesul altora – eșecul tău?

Nu este destul să reușesc eu, alții trebuie să eșueze. Cred că măcar o singură dată în viață ne-am confruntat cu oameni care gândesc în felul acesta, care chiar recunosc că au astfel de gânduri, conștienți fiind că pe ei nu-i bucură nu numai succesul personal, ci și insuccesul altora.

Și sunt mai mulți oameni decât am crede. Uneori poate am simțit și noi asta. Poate au fost ocazii când, deși ne-am bucurat pentru ceea ce am obținut, când am știut că am reușit, când succesul a fost de partea noastră, nu a fost suficient încât să ne bucurăm pe deplin. Pentru că ne-am uitat și la cei din jurul nostru, realizând că și ei au reușit, ori o persoană anume a atins și ea succesul.

Atunci, pe loc, scade entuziasmul pe care îl resimțeam înainte, toată bucuria aceea care fremăta în noi, întreaga noastră minte și întregul corp fiind dominate de sentimente neplăcute, obositoare, care macină atât pe interior cât și pe exterior mai mult decât am crede, cum ar fi furia, invidia, răutatea. Consumăm resurse importante din noi, pe care le-am fi putut utiliza în scopuri bune, le-am fi putut „conserva” pentru clipele fericite. Și am fi putut aprecia cu adevărat momentul reușitei noastre, am fi fost stăpâni pe fericirea provocată de succes nostru, atât de așteptat, de râvnit.

Dar din ce cauză apare, totuși, dorința aceasta de a fi singurul care reușește, unicul care se poate bucura de succes? Personal, cred că sunt mai multe cauze, iar prima dintre ele și poate cea mai elocventă ar fi comparația. Mulți dintre părinți tind să-și compare copiii, de cele mai multe ori, cu alți colegi de la școală, cu verișori, cu frați sau surori etc.

„Tu de ce nu ai putut să iei 10, ca X?”, „Tu de ce nu ești la fel de ascultător ca Y?”, „Tu de ce nu înveți la fel de bine, așa cum învăța sora ta?”, „El cum a putut să ia notă bună și tu nu?”

Vă sună cunoscut? Pentru că sunt niște întrebări foarte utilizate, de către mulți, poate prea mulți părinți, iar ei habar nu au cât rău pot crea prin ele, cum îl pot determina pe copil să nu mai aibă încredere în sine, cum ei nu fac altceva decât să declanșeze copiilor complexele de inferioritate, cum ai lor copii nu vor reuși niciodată să se bucure cu adevărat de ceea ce au obținut, pentru că se vor gândi la ceilalți, la succesul lor, iar în spatele lor va fi o mamă, un tată (sau amândoi) care îi vor întreba în mod constant: „Tu de ce…?”

Cel mai relevant exemplu pe care aș putea să-l dau într-o situație de genul a fost în momentul în care m-am înscris la facultate. În tot furnicarul acela de oameni, o coadă destul de mare, m-am așezat în spatele unei mame, cu al său copil. După câteva discuții cu doamna referitoare la plata taxei de înscriere și, respectiv, referitoare la înscrierea propriu-zisă, m-a întrebat la ce voi da examen.

 I-am explicat că eu nu dau examen, pentru că sunt admisă pe baza unei diplome de la olimpiadă. În momentul în care a auzit, mama respectivă și-a întrebat imediat copilul: „Tu de ce nu ai participat la olimpiadă? Păi n-aveai cum să participi? Uite, nu mai dădeai examen”. Tânărul, ușor jenat și agitat, i-a răspuns mamei (mai puțin relevant răspunsul, i-a explicat că pentru olimpiadă ai nevoie de un profesor care să te pregătească și să-ți spună când e olimpiada), văzându-se cu ochii liberi cât e de dominat și controlat de dumneaei.

Illustration by: Tang Yau Hoong

Vă imaginați că apoi n-am mai citit în ochii acelui candidat nici bucurie, nici încântare, dar nici invidie față de mine. Însă cu siguranță nu se va mai putea bucura pe deplin de un rezultat bun, de faptul că a intrat la facultate indiferent ce medie a avut, pentru că are în spatele lui o mamă care îl mustră cu privire la orice decizie ar lua. Îmi imaginez chiar, după examen, întrebându-l încă „Tu de ce nu ai participat la olimpiadă?”…

Și uite așa succesul tău devine irelevant dacă reușesc și alții, pentru că ți se pare că ai fi putut face mai mult. Se naște gelozia și stima de sine scăzută, răutatea și chiar dorința de a le fi altora rău, mai rău, iar ție cel mai bine. Pentru că, în fond, de ce n-ai conta numai tu?

Dar nu este deloc așa, pentru că în spatele fiecărei reușite oricare om a dus o luptă, fie că este mai grea, fie că este mai ușoară. În spatele fiecărei reușite, oricare om s-a luptat mai întâi cu deciziile pe care trebuia să le ia, cu lungi procese de conștiință, cu întrebări. Apoi au urmat și altfel de eforturi (fizice, morale, intelectuale), ca să  ajungă la rezultatul dorit, sau măcar aproape de el. Și dacă n-am mai reuși să ne bucurăm pentru noi înșine, ce rost ar mai avea succesul, ce sens ar mai avea dorința de a câștiga?

Pentru că oricând s-ar putea să fie oameni mai buni și mai pregătiți decât noi, oameni care vor reuși mai mult, mai bine, vor fi mai eficienți. Vom trăi într-o continuă invidie și vom înceta să mai evoluăm din cauza lor? Ni se vor epuiza sursele de fericire când vom ști că pe lângă reușita noastră, este și reușita altora sau vom învăța să renunțăm la comparații, să refuzăm să simțim invidie și gelozie, să ne bucurăm pentru noi, să simțim că toate luptele noastre, dacă le pot numi așa, au meritat pentru că am ajuns aici, obținând ceea ce ne dorim?

Nu vom ajunge nicicând să simțim bucuria reușitei dacă pe lângă reușita noastră, este adăugată și reușita celor din jur, dar nu pentru a-i felicita și pentru a te bucura pentru ei, ci pentru a te compara și pentru a te întreba mereu dacă sunt sau nu mai buni decât tine. Iar a te bucura pentru tine, pentru tot ceea ce ai facut, pentru tot efortul depus, e mai mult decât minunat. 

Învâțând să ne bucurăm pentru ceilalți, pentru reușitele lor, nu facem decât să creștem. Pentru că ne autoeducăm să fim mai buni, mai puțini egoiști, mai înțelepți și înțelegem că fiecare dintre noi are dreptul să se bucure pentru reușitele personale atât cât crede, atât cât simte, dublându-și sentimentele de apreciere și de încântare și pentru reușitele celorlalți. 

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *