ZaScoolarZ

Scrisul – de la terapie la creativitate

Educă-ți inima,, mintea,, și emoțiile în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
75407779_421062738555578_5135162946065793024_n

Scrisul – de la terapie la creativitate

Aveam 9 ani când am văzut agenda aceea scorțoasă.

mi-o amintesc și-acum: pe ea, parcă, erau pictate frunze

dar nu de orice fel, nu, nu de oricare

erau niște frunze minuscule care se intercalau una cu cealaltă într-o îmbrățișare strânsă

ca și cum două corpuri divine se căutau într-o așteptare plină de nesfârșit și, în momentul în care s-au găsit

au alunecat amândouă într-o îmbrățișare împătimită în care erau una și aceeași.

Frunzele de-acolo…

Să fi fost frunze? Să fi fost niște puncte care au împrumutat din culorile toamnei?

amintirea copilului care am fost simte că acelea n-au fost altcumva decât frunze,

pentru că n-am iubit niciodată toamna și copilul din mine își plângea aprins zilele de vară trecute

și tocmai de aceea agenda aia trebuia să fi avut frunze.

Fiindcă au fost primele rânduri pe care le-am scris cu ochii aproape închiși și cu un stilou care aluneca neșters pe filele care

pentru amintirea tactilă a copilului de atunci

erau atât de dure și aproape îngălbenite de vreme, acum sigur au mai mult timp în ele decât aș fi numărat eu că a trecut.

Stiloul aluneca și aluneca și eu nu știam exact cum să-l țin strâns între degete ca să nu mă doară apăsarea lui,

dar ce contează durerea când inima îți frămână înăuntrul tău un vifor de cuvinte care se răzbună pe voce și se întrupează în litere?

Îmi plăcea atât de mult pe atunci Fetița cu chibrituri încât mi-am luat stiloul în mână precum un chibrit și am ars foile cu ale mele rânduri care pâlpâiau adânc în mine

și am scris și eu despre o fetiță a cărei locuință erau străzile și umbla buimacă fără să știe capătul lumii în care își ducea existența

privea cu jind la toate ferestrele în care oamenii iubeau și se iubeau și atingea toate ferestrele în care, înăuntrul lor, mocnea a iubire

dorindu-și să se contagieze cu dânsa, s-o simtă, s-o cuprindă în pumni de parcă ar lua în mână căuș zăpada

dar nu să se topească în brațele ei, ci să îi pătrundă dincolo de piele și de carne. să fie ea însăși iubire

cine știe? poate fetița de atunci eram tocmai eu

poate că rândurile alea dintr-o zi friguroasă de iarnă erau scrise pentru copilul care încerca să-și găsească nu numai cuvintele, ci pe ea însăși

și fetița din poveste pășea desculță pe străzi și îi ardeau tălpile de la ger, în timp ce fetița cealaltă

dintr-o existență paralelă aș spune

scria despre ea și îi purta pașii prin locuri în care zăpada începea să cearnă și oamenii se ascundeau unii de alții în case

cât și-ar fi dorit acea fetiță din poveste să se ascundă și ea într-o încăpere…

în toate casele oamenii erau mult mai fericiți decât era ea pe acele străzi

dar fetița nu știa atunci că nu toți oamenii sunt fericiți.

Povestea fetiței are, ca în toate poveștile, un final fericit

în care visurile se îndeplinesc și fetița se trezește într-o casă în care simte pe creștet mângâierile oamenilor ce o iubesc.

Atunci nu înțelegeam și poate n-aș fi înțeles prea curând dacă nu mi-aș fi amintit de mine scriind acea poveste

fetița din poveste eram eu și scriam despre mine cum umblam cu tălpile dezgolite căutându-mi încăperea pe care să-mi las amprentele mâinilor și să extrag de acolo iubire ca dintr-o înghițitură de cafea fierbinte care te rănește pe moment dar apoi îi simți gustul intens

și căutam privind cu jind în fața tuturor ferestrelor și nu știam unde să rămân

dar apoi tot mergând m-a copleșit senzația că sunt atât de aproape și că nu trebuie decât să închid ochii

De atunci îi tot închid și mă trezesc precum o fetiță care dintr-un palton ponosit și rumegat de molii astăzi are o rochie

și nu mai umblă cu tălpile goale, acum a învățat să umble cu tălpile pline de cuvinte

ca niște încălțări care o poartă pretutindeni și totuși nicăieri

dar fetița de atunci ca ființa de acum trebuie să vadă tot

să înțeleagă, să caute cu privirea, să privească înapoi spre ferestrele unde și-a lăsat amprentele și să scrie despre ele.

Copilul care eram atunci scria despre fetița din poveste fără să înțeleagă că scrie tocmai despre ea

într-o căutare nestinsă de hrană și de foc care erau cuvintele ce provocau o foame intensă și-un dor pentru tot ce nu trăisem deja.

Așa m-am învățat să scriu: ca o fetiță pe care o rumegă frigul în oase și o dor tălpile dezgolite de la ger

și care caută și tot caută și într-o continuă căutare găsește și în același timp se pierde închizând ochii.

Așa scriu și acum, de multe ori: cu ochii închiși

altfel nu-mi explic de ce nu pot să văd întotdeauna cuvintele sau să-mi amintesc ce am scris tocmai cu un rând în urmă

mă ascund înăuntrul scrisului așa cum fetița din poveste s-a ascuns înăuntrul acelei case

și-acolo îmi dezgheț cuvintele care îmi răneau tălpile de la atâta căutare

și le aștern pe alte foi dar încă îmi amintesc de agenda aceea care părea că are toamna înăuntrul ei

unde stă ascunsă și fericită fetița care căuta iubirea

fiindcă acolo e începutul.

Am scris despre mine ca despre o fetiță într-o continuă căutare

și găsind ceea ce caută, se găsește de fapt pe sine.

Îmi cunosc de acum cuvintele și le port după mine

le scot când mi-e dor sau iubesc sau mi-e frică sau visez

le scot când în momente în care nu am la mine niciun pix sau niciun loc în care să mă așez și să le scriu

și atunci mi le scriu în gând și de multe ori le uit

dar reapar atunci când nu mă aștept și le simt de parcă le-aș fi regăsit după o mare căutare

și știu că fetița din poveste va rămâne mereu nu numai în paginile acelei agende

ci și înăuntrul meu

pentru că împreună cu ea am descoperit scrisul și împreună cu ea am început să umblăm buimace și neînțelese pe străzi

fiecare în căutarea altui lucru

de fapt, fiecare în căutarea sa

pentru să scriind mă caut și mă pierd și-apoi mă găsesc odată la fiecare cuvânt.

Ați zice că e greu

și este fiindcă nu-i ușor

dar ce să fac dacă atunci când am fost creată în mine au fost ascunse mai multe cuvinte?

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Iubire sau dependență?

    Probabil cu toții am avut momente în care pur și simplu ne atașăm atât de tare de cineva încât eram destul de orbiți,

Read More »

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles