Scrisoare către mine, tânăra din viitor – scrisoare către voi, aceiași tineri

Dragă eu, dragi tineri,


Am așteptat nerăbdătoare să împlinesc 18 ani. Dacă ați ști cum număram fiecare zi și fiecare lună rămasă până atunci, sau poate că știți, poate că vi s-a întamplat și vouă. Credeam că vârsta de 18 ani va aduce din start scimbări majore, asta pentru că, normal, deveneam majoră. Acum însă cred că e de fapt un prag metaforic, pe care abia așteptăm să-l trecem, să simțim cum, ușor dar sigur, devenim tineri adulți.


Nu conteneam să numesc vârsta de 18 începutul unui infinit întors, în stilul poetic specific personalității mele. Deocamdată sunt compusă din 75% cuvinte alambicate, rime (deși am renunțat de mult la versificația tradițională, iar acum o încerc pe cea modernă), gânduri haotice, nehotărâte, stări contradictorii, emoții. Am zis de multe ori că trăiesc prin emoții și probabil cel mai des pot fi numită nu altcumva decât emotivă.


Cu emoțiile astea, cum stă treaba? Am considerat mereu că din emoții se nasc pasiunile. Pentru mine, la început n-a fost altceva decât emoția. Apoi a apărut cuvântul. Și din cuvinte și emoții se nasc rândurile astea pe care credeți-mă, le scriu pătimaș. Rămâne de văzut cum voi fi în viitor, fiindcă asta e scrisoarea pe care mi-o adresez mie, vouă, tuturor celor dintr-un timp pe care îl așteptăm (sau nu) și care, deocamdată, e incert.


Ce vreau să vă spun vouă și ce-mi spun și mie în momentul actual: oricum aș fi în viitor, orice altă cale aș alege, orice vis aș reuși să-mi îndeplinesc și prin oricâte deziluzii aș trece, ori de câte ori mi s-ar schimba fricile, aspirațiile, stările, nu-mi doresc decât să fiu fericită. Ca o mama care, deși are așteptări de la propriul copil, și undeva, înăuntrul ei, își dorește să aibă succes pe plan profesional (deși am considerat mereu că nu asta e esența vieții, și că o grămada de alte lucruri au legătura cu acest așa-numit succes), îi spune acestuia că orice ar face, orice ar visa, spre orice ar spera, ea nu vrea decât ca el să fie fericit. Și de cele mai multe ori, având un asemenea îndemn, copilul reușește să fie.


De ce fericită? Și cum fericită? Adică da, știu, am putea spune că fericirea e relativă și că ne dorim cu toții să fim fericiți. Dar știu că de fericirea asta pe care o tot repet acum, în această scrisoare, depind în totalitate. Cu fericirea asta mi-aș împlini dorințele pe care le ascund în cele mai nepătrunse lăcașuri ale inimii. Și tot cu ea, da, tot cu ea aș scrie despre tot ce-aș vedea sau aș trăi.


Tu, eu, învață-ți timpul să învețe să aștepte. Să aștepte trenul ăla care te va duce în vacanța pe care o râvnești de un an întreg, să aștepte o persoană importantă care culmea, uită să apară, întârzie, să aștepte fiecare oportunitate care de cele mai multe ori nu vine în clipa în care îți freamătă mai tare speranțele și utopiile, ci în momentul în care, cumva, te resemnezi, deși înăuntrul tău va fi mereu aceeași așteptare și tu vei trăi cu întrebările pe care n-ai reușit să le descifrezi la momentul potrivit.


Dar nu-i nimic, momentul potrivit poate fi oricând, important e să renunți tu la orice barieră temporală și să te cufunzi în prezent. Acum, când deja am depășit mult-așteptata vârstă de 18 ani, despre care vă vorbeam mai sus, m-aș învăța să trăiesc mai mult în prezent decât în oricare viitor și oricare trecut. Și știți de ce?

Pentru că, în clipa în care voi găsi scrisoarea asta, pentru mine, cea din viitor, aș părea surprinsă pentru că, evident, aș fi uitat de ea, și-aș realiza că sunt cu adevărat fericită, mai presus de orice, și că n-aș ști cât e ceasul decât în momentul ăla, aș uita orice secundă care s-ar scurge și s-ar îndepărta de mine, mi-aș aminti de cum eram la 18, apoi cum eram la 19, și chiar aș fi încântată de ceea ce am reușit și de felul în care am ajuns. Și asta pentru că, mai presus de orice, mi-am dictat să fiu fericită.


Ceea ce vă doresc și vouă.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *