ZaScoolarZ

Salvatorul sau victima. Poți fi amândouă, în același timp?

Educă-ți în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
78643430_1166710860200192_9114074052703551488_n

Salvatorul sau victima. Poți fi amândouă, în același timp?

Cred că pentru fiecare în parte termenii de „salvator” și cel de „victimă” ne sunt cunoscuți. Însă aceștia pot avea conotații diferite, iar asta e în funcție de contextul în care sunt folosiți. Astăzi voi scrie despre salvatorii și victimele rănilor emoționale, traumelor, problemelor de ordin moral.

Mai întâi, ce este un salvator? Dar o victimă?

Dex-ul ne spune că salvator înseamnă „care salvează sau poate salva”. În ceea ce privește victima, tot Dex-ul arată: „ Persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societății, din cauza propriilor greșeli etc. Persoană care suferă de pe urma unei întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă etc.)

Eu aș spune că salvatorul înseamnă cel care se salvează. Și poate contribui la salvarea celuilat, dar nu-l salvează. Nu pentru că nu vrea, nu pentru că nu poate, ci pentru că el însuși e salvat, și dacă e salvat, nu e cel care îi salvează pe ceilalți, nu se implică în salvarea victimei, îi arată calea, dar nu e adâncit în problemele pe care nu salvatorul trebuie să le rezolve, ci victima însăși este.

Iar victima e cea care e rănită, care are de suferit, care e înrădăcinată în traume, în probleme, în nereușite și-n dureri. Victima e cea care luptă, se zbuciumă, caută salvatori și, uneori, de multe ori… salvează.

Așadar, este, oare, vreo diferență între salvator și victimă?

Fiindcă, de multe ori, sunt unul și același. Sub masca salvatorului, a celui care vrea să ajute necondiționat, a omului care salvează și care împarte binele celor din jurul său, a ființei care renunță uneori la sine în favoarea celuilalt, a persoanei care habar n-are cum să se comporte cu sine, cum să aibă grijă de ea, cum să-și facă bine, dar, în schimb, știe poate prea bine cum să-i ajute pe ceilalți, cum să le îngrijească rănile, să le vindece, să îi vindece, stă victima. Un salvator poate fi și victimă, în același timp. Dar, în acest caz, prea puțin i se poate spune „salvator”, ci mai mult însăși o „victimă” care nu conștientizează acest lucru, considerând că, dacă a trecut prin tot greul și prin suferințe, are menirea să-i ajute pe toți ceilalți.

Însă salvatorul nu are nicio menire, nicidecum cea de a-i ajuta pe toți ceilalți, de a le oferi celor din jur binele. Salvatorul se salvează întâi pe sine.

Un salvator are mai întâi armura salvării de sine pe care o poartă inițial cu greutate, fiindcă s-ar putea să fie o victimă care nu prea cunoaște cuvântul „sine”, „eu”, „ajutor de sine”. Dar învață, iar apoi se obișnuiește cu armura, e mai ușoară, nu mai are greutatea neînțeleasă de la început. Din victimă da, se transformă în salvator, abia acum devine unul: în momentul în care se salvează pe sine.

Un salvator nu caută potențialele victime pentru a le ajuta. Un salvator e salvat, își are gândurile și neliniștile într-o pace interioară, își acceptă trecutul, își are vindecate unele din răni (probabil că nu toate rănile pot fi vindecate, dar poți ajunge să faci un pact cu ele, să le înțelegi, să le liniștești înăuntrul tău, să nu mai fie atât de zbuciumate și usturătoare, să devină doar niște cicatrici). El nu vrea recunoașterea celorlalți și nu se hrănește și trăiește cu ideea că a salvat și că are în jurul său un cerc care trebuie să îi fie recunoscător până la moarte și de la care așteaptă recunoștință. Un salvator nu așteaptă recunoștință, și dacă o simte, o simte dinăuntrul său, e recunoscător fiindcă a putut, fiindcă a reușit și a fost capabil să-și ofere resursele necesare salvării de sine.

Dar o victimă vrea să salveze. Simte nevoia să o facă, caută și atrage persoanele nevolnice, oferindu-le ajutorul necondiționat.

Ceea ce un salvator nu va face, pentru că el nu se va mai hrăni cu nevoia de a salva și apoi de a primi validări din partea celorlalți pentru ajutor. El nu va mai căuta victimele. Și dacă le va întâlni, le va arata calea salvării, dar nu cu prețul pierderii de sine sau cu dorința adânc înrădăcinată de a primi recunoștință și apreciere, eventual pe viață. El nu se va mai implica activ în traumele și în problemele celuilalt, pentru că știe că singura persoană care trebuie să se implice în asta și să caute în sine resursele necesare salvării e însăși victima.

Salvatorul cunoaște faptul că o victimă nu va putea fi ajutată dacă o persoană din exterior se implică mai mult decât trebuie în problemele acesteia și nu o lasă să facă pace cu sine și cu exteriorul.

O victimă trebuie să caute adânc înăuntrul ei. Să aibă momente de singurătate. Să-și ordoneze gândurile, să-și gândească trăirile, să-și reamintească rănile și să încerce să le vindece. Un salvator n-are dreptul să scotocească înăuntrul victimei, e menirea acesteia și spațiul personal pe care victima e obligată să și-l revendice, punând stăpânire pe el, învâtând să se cunoască. Salvatorul nu-i va fi de niciun folos victimei dacă va face ceea ce ea ar trebui să îndeplinească, dacă va încerca să o ajute preluându-i din obligații. Salvatorul nu e nevoit să poarte nicio luptă, mai ales dacă e lupta victimei, ea însăși trebuie să și-o asume și să o ducă până la final pentru a reuși să-și depășească statutul.

Salvatorul nu trebuie să fie o victimă. La fel cum nici o victimă nu e un salvator. Dar salvatorul poate să fi fost o victimă în trecut. În schimb, victima nu e nicidecum un salvator.

Vedem în jurul nostru numeroase persoane care vor să facă bine și care chiar fac, dar uită de cele mai multe ori de sine în favoarea celorlalți. Și tocmai acele persoane poartă niște lupte lăuntrice necunoscute și niște gânduri care nu le dau pace, însă se hrănesc cu ajutorul oferit celor din jurul lor considerând astfel că își fac bine și lor înșeși. Și nu-și fac tocmai bine, pentru că și ele sunt victime, sentimentul continuu de a vrea să te implici în problemele celuilalt și, eventual, de cele mai multe ori, a i le rezolva face parte din faptul că tu nu ești nicidecum salvat, ci porți masca salvatorului, în spatele căreia e ascunsă însăși victima. Victima care, de cele mai multe ori, nu-și (prea) conștientizează fricile, greșelile, traumele, mai precis problemele.

Pe scurt, relațiile de tip victimă-salvator apar în cupluri, mai ales. Și ele sunt, de fapt, relații de tip victimă-victimă.

Relațiile acelea din cărți, din filme, relațiile din realitate chiar în care ea îl salvează pe el sau el o salvează pe ea, în general el fiind împătimit de alcool/substanțe narcotice, unul dintre ei ducând o viață desfrânată, ori fiind subjugat(ă) de diverse dependențe: depedența de mâncare, dependența de muncă etc. Iar apoi totul ne apare ca fiind perfect și duc o viață fericită până la adânci bătrâneți… în realitate, ei bine, nu e așa. În primul rând, nimeni nu salvează pe nimeni. Pentru că n-ar mai exista atât de multe victime dacă toți așa-zișii salvatori le-ar ajuta să se vindece. Nimeni nu salvează pe nimeni pentru că salvarea se produce mai întâi din tine însuți, acolo îți sunt resursele, iar mai apoi ești doar ghidat de către un salvator, ai umărul lui pe care te poți destăinui, ai parte de o îmbrățișare dacă o dorești, ai parte de sfaturi și de indicii, dar salvarea nu stă în mâinile salvatorului, ci în ale victimei.

Relațiile de tip victimă-salvator sunt cele în care el/ea cred că a salvat-o/l-a salvat, a transformat-o/l-a transformat într-o variantă mai bună și totul va fi perfect în final. Dar el/ea nu va fi salvat(ă) dacă nu-și va dori asta. Și nici salvatorul nu va căuta relații în care va fi nevoit să salveze, în care va trebui să se implice emoțional în traumele celuilalt preluându-le, ci va ști că, dacă își dorește să facă bine cuiva, îl va lăsa să-și ducă propria luptă doar arătându-i resursele necesare mersului mai departe, vindecării înseși, dar nicidecum nu va încerca să-l vindece de unul singur. Vindecarea vine doar din interiorul celui rănit și un salvator care e de fapt o victimă poartă în sine luptele pe care nu le-a putut duce niciodată de unul singur și întotdeauna s-a agățat de ceilalți pentru a încerca să fie bine, neînțelegând că binele propriei persoane și apoi binele oferit celor din jur vine doar din interior.

Un salvator e ca un lac: e statornic, e calm și, dacă știi să înoți, nu își dorește să te îneci înăuntrul său. O victimă este, în schimb, ca marea: e nestatornică, are curenți, e rece și uneori nici nu realizezi când te poartă în departare și te îneacă, chiar dacă aveai impresia că știi să înoți. Un salvator nu poate fi o victimă. Victima nu salvează.

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Self love

Acest subiect este unul dintre cele mai problematice când vine vorba de adolescenți sau de persoane care se trezesc, se uită în oglindă și ar

Read More »

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles