O să fac, dar fac mâine…

„O să fac, dar fac mâine.
Aş face, dar nu acum. De ce? Pentru că, nu ştiu, hai că văd eu, fac mâine sau..într-o zi. Dar fac, pe bune că fac, numai că nu azi.”

Salut. Dacă ai făcut ochii mari citind rândurile de mai sus înseamnă că te-ai regăsit. Înseamnă că eşti chiar tu unul dintre aceia care procrastinează. Sau, pe scurt, care amâna la infinit nişte lucruri, dar se minte ca le va face. Sau poate nu te minți, poate chiar îţi doreşti şi eşti motivat, însă eşti blocat şi nu prea ai idee de unde să începi.

E în regulă, nu sunt aici să arunc cu piatra în tine, sunt aici să discutăm puţin, cât mai simplu, despre asta. În cunoştinţă de cauză, bineînţeles. Pentru că şi eu am trecut prin etapa asta şi, trebuie să recunosc, am făcut-o o perioadă foarte lungă. De obicei, atunci când era vorba despre planuri măreţe şi nu aveam suficientă încredere că pot. Sau nu aveam cunoştinţele necesare, sau simţeam că, deşi învăţăm zilnic…ceva lipsea.

Illustrated by @awkwardanniecomics 

Illustrated by @awkwardanniecomics

Sunt o mulţime de motive pentru care amânăm şi ne zvârcolim între idei, facem planuri, dar nu le putem urma..e un haos emoţional, de fapt. Aşa aş rezuma o înşiruire de cuvinte care spun acelaşi lucru.

Stai liniştit, nu are nimeni dreptul să te judece, deşi unii au făcut din asta un job de zi cu zi. Te presează cu întrebarea „dar de ce nu faci?”, „dar de ce nu acum, de ce nu azi, dar trebuie să faci, de ce tot amâni?”

Eu nu-s aici pentru asta, mi se pare o chestie prea intimă, aşa încât nu-mi permit să etichetez pe nimeni şi să dau sfaturi despre cum face risipă de timp cineva.

Ce pot să îţi spun e că am trecut prin asta, am suportat destule voci cărora le făcea plăcere, efectiv, să îţi arate că nu eşti capabil, că amâni, de ce amâni, dar am auzit şi vocea mea interioară, care îmi oferea toate răspunsurile. Şi nu, nu erau scuze, erau adevăruri pe care trebuia să le îmbrăţişez şi să le reconstruiesc.

Şi aşa am făcut. Mi-am asumat faptul că probabil nu va ieşi nimic din visul meu, că planul meu nu are o bază solidă de cunoştinţe în spate, dar tot acumulându-le şi acţionând… Şi am acţionat. Eu sunt cel mai mare duşman al meu; eu sunt cea mai critică, eu mă cert cel mai frecvent, eu îmi pun beţe în roate, dar tot eu mă motivez cel mai bine.

Când am scris prima mea carte cu poveşti pentru copii, având drept personaj principal un motan pe care l-am adoptat de pe stradă, a ieşit ceva care arata aproape de neprivit. După mai mult de un an in care răsfoiam şi nu-mi convenea, am decis să fac pasul riscant: să o public aşa, arătând ca naiba. Şi ca naiba a arătat şi mai departe. La fel s-a întâmplat şi cu volumul al II-lea. Deşi era tot sufletul meu colo, tehnic vorbind arăta jalnic. La al II- lea volum lucrurile deja s-au mai schimbat. După ceva timp…au primit o faţă nouă şi posibilitatea de a fi traduse şi lansate în afara ţării, unde era cerere foarte mare, după ce, întâmplător, una din cărţi ajunsese la o editoare din Austria.

Evident, a reînceput procrastinarea: Da, hai că fac, sigur o să fac, mă ocup săptămâna viitoare…..
E ceva ce încă fac, da. Dar tot mai puţin. Şi de obicei, atunci când e vorba de ceva măreţ, unde teamă de eşec sau penibil creşte.

Dar chiar şi eşecul şi teamă rămân aspecte emoţionale care ţin de noi. Aşa că am învăţat să mă întreb: Aşa, şi? Dacă pierd, ce? Dacă nu-i place, ce? Dacă mă critică…ce? Cel mult învăţ din asta, dar nu mă las afectată. E un drum anevoios, suntem oameni şi suntem supuşi clacării, din când în când. Eu nu o să-ţi spun că am ajuns la un Zen perfect, că sunt într-o armonie perfectă şi că viaţa e perfectă. Chiar nu, dar îţi pot spune că avem resursele interioare necesare să facem anumite lucruri, însă nu avem şi cunoştinţele necesare lucrului cu ele. Şi atunci începem aceasta procrastinare.

Şi o să-ţi mai spun ceva, ce probabil o să te impulsioneze să arunci cu piatră, dar dacă iei partea bună, mai bine ţii piatra în buzunar şi o foloseşti mai târziu să construieşti cu ea ceva. Când am aflat că o să joc pe o scenă internaţională, m-am îmbolnăvit. Nu am făcut faţă ideii, iar bucuria a fost aproape în totalitate dărâmată de spaimă, a început procrastinarea: hai să schimbăm dată, hai mai târziu, hai să mai vedem…

Ghinionul a fost că intervalul era foarte scurt şi nu s-a putut face nimic. Cu o zi înainte de zbor nu am vrut să mai plec, în ziua cu pricina am mers târziu la aeroport, speram să pierd avionul, de fapt nici nu ştiu să îţi explic ce am vrut şi ce am simţit. Dar am înţeles, în timp, ca procrastinarea se naşte mai ales din teamă că nu vei reuşi să te ridici la nivelul aşteptărilor TALE, atunci când un vis e pe cale să ţi se îndeplinească. Un vis mare.

M-am reprogramat mult. Acum, cam singurele momente în care amân lucruri sunt cele în care chiar nu am timp fizic. Sau energie. Pentru că repet de la 9:00 dimineaţa până după miezul nopţii, apoi dorm câteva ore şi o iau de la capăt. Dar chiar şi atunci, când sunt nevoită fizic să amân lucruri, mă gândesc la ele în timp ce merg pe stradă, notez idei în telefon, scriu pe şerveţele, îmi fac un puzzle în minte şi aştept să mă eliberez ca să-l construiesc.

Şi când mă eliberez, o fac. Chiar dacă poate nu e destul de bine, poate nu e atât de bine cât mi-aş fi imaginat sau dorit. Dar măcar am încetat să mai evit să acţionez. O fac şi apoi câştig…sau învăţ. Dar nu mai consider că pierd. Îmi pierd cel mult energia şi entuziasmul o parte din ziua respectivă, dar apoi sunt şi mai motivată să fac lucrurile şi mai bine.
Nu sunt perfecţionistă. Am fost, acum nu mai sunt. Ştiu că mulţi mă judecă, dar eu cred că instinctul, pasiunea, dăruirea, implicarea în ceea ce faci şi bucuria şi interesul să îi bucuri şi pe ceilalţi şi să le oferi ceva valoros…sunt deja perfecte. Oricum nu vom reuşi să mulţumim pe toată lumea…niciodată. Măcar să ne mulţumim nouă că am încercat şi că am pus tot ce aveam mai bun în ceea ce facem.

Procrastinarea e în regulă un timp, te ajută să te cunoşti şi să te înţelegi. Dar fă-o înadins. Doar aşa o poţi combate, trata şi te poţi motiva să îţi duci planurile la bun sfârşit. Unii spun că, dacă vrei, totul îţi iese în viaţă. Nu ştiu dacă e aşa. Nu îi contrazic, poate mai am eu multe de învăţat. Mie nu mi-au ieşit chiar toate, dar mi-au ieşit 7 din 10. Aşa că îmi permit să îţi vorbesc din experienţă şi speranţa că şi acele 3 se vor concretiza la un moment dat.

Ştii de ce-mi place să vorbesc cu tine? Pentru că am impresia că, deşi ne desparte un ecran, suntem faţă în faţă, vorbim liber, deschis, ne privim cu drag, nu ne judecăm, nu aruncăm cu pietre, nu ne dăm ochii peste cap. Îmi imaginez că stăm într-un spaţiu deschis, ne privim cu multă curiozitate şi împărtăşim poveşti trăite, experimentate, dorinţe, planuri, că suntem mai puternici împreună. Şi că ne palce să fim împreună. Mă simt de parcă ne cunoaştem e o viaţă şi suntem prieteni, deşi habar nu am cine eşti tu, care citeşti acum rândurile astea. Dar dacă ele ne leagă, înseamnă că avem ceva în comun: un eşec, o bucurie, un plan, o poveste, o experienţă, un ton, un vis.
PROCRASTINÁ, procrastinez, vb. I. Tranz. A amâna sau a întârzia începerea execuției unei sarcini; a temporiza, a tărăgăna, a tergiversa. Din engl. procrastinate.
Hai să-l înlocuim cu încercare. Unii spun să nu folosim nici cuvântul încercare, dar toţi am încercat, măcar o dată, aşa că hai să încercăm, rămâne totuşi calea către a reuşi. Chiar dacă ne iese din prima, înainte de reuşită, a fost încercare.

Te rog să tragi aer în piept şi să te avânţi. Dacă visul tău e să îţi deschizi un restaurant, dar nu ai decât 100 de lei în buzunar, atunci primul pas e să concepi meniul, nu să renunţi. Ia o agendă şi fă ceva. Orice pas, cât de mic, e un pas înainte, nu înapoi. Cred în tine. Dar ţi-am mai spus asta, nu?

Dar ţi-am mai spus asta, nu?

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *