ZaScoolarZ

O poveste din filme: 9 zile fără telefon și 10 lecții de viață. [Silvia Pavăl]

Educă-ți inima,, mintea,, și emoțiile în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
70342584_2336126539802271_7677969583151513600_n

O poveste din filme: 9 zile fără telefon și 10 lecții de viață. [Silvia Pavăl]

Inima îmi era în gât. Toate sistemele de apărarea mi s-au activat. De unde aveam eu să știu că acest episod, avea să mă fac să gust clipa prezentă, așa cum nu o făcusem niciodată. 

De unde aveam să știu că acest episod avea să mă învețe să minciuna chiar există, iar naivitatea se plătește. Nu cu bani, sau telefoane (așa cum veți vedea), ci cu emoții, trăiri și urmele lăsate de șocul unui astfel de eveniment.

Dar despre asta și multe altele vei afla în cele ce urmează. 

Este Luni, 9 septembrie, în jur de ora 15:30, alerg și  țip  din toți rănunchii după un puști îmbrăcat în negru. 

Dar haide să începem cu începutul. Pe data de 8 septembrie am ajuns în Manchester. Nu mai vizitasem niciodată Anglia. 

A doua zi, după câteva ore de muncă remote în camera de hotel, am zis să plec să iau câteva lucruri care îmi lipseau. O cartelă de internet și un trepied de telefon. 

Până la trepied și cartelă, mi-am amintit de ce-mi place Anglia. Mi-am amintit de filmele lui Wes Anderson, de Peaky Blinders, de Sherlock Holmes, de The school of life și multe alte lucruri care m-au inspirat și mă inspiră de pe aici.

Aveam un sentiment parcă pluteam într-o inspirație care mă ghidase în trecut și mi-a plăcut să mi-o reamintesc.

După ce m-am ,,pierdut” prin magazine și atmosfera orașului, mi-am terminat în final ,,treaba”. Mi-am scos telefonul pentru a vedea drumul spre hotel. 

Însă, într-o secundă care se dilatase parcă într-o eternitate, am simțit o apropiere nefisearcă de partea dreaptă a corpului, un fel de emoție rece, dar necontrolată, care aproape s-a lipit de mine, și care mi-a prins telefonul, pe care îl aveam în mână.

Ceea ce merită povestit, nu este furtul telefonului în sine, ci momentul în care ne-am măsurat ambii puterea, iar el a câștigat, lăsând un zâmbet disprețuitor în urma lui. 

Însă nu era singurul lucru la care urma să mă întreacă. În clipa următoare șocului mi-am amintit că și eu alerg și că nu vreau să-l las să scape. 

Am început să alerg și să țip în gura mare pe stradă:  ,,He stole my phone, the man in black!, He stole my phone, the man in black!”.

Am alergat așa câteva intersecții și străzi. 

În toată această frenezie am văzut oameni în toată firea care râdeau, priviri indiferente sau oameni care priveau în pământ, însă și doi buni samariteni care se alăturaseră cauzei mele. 

Un băiat, de vreo 24 de ani, un Harry Potter al zilelor noastre, a alergat, până când aproape să-l prindă. 

Și o femeie, să-i spunem Peggy, de vreo 31 de ani, blondă, îmbrăcată cu un pardesiu roz, care a continuat și ea să acorde din timpul ei acestei cauze. 

În apropierea Stației de metrou Victoria, ritmul meu a încetinit. Hoțul a dispărul și totul parcă s-a oprit. 

Harry și Peggy, venind din părți diferite ale străzii, se apropie de mine: 

Harry: -Aproape l-am prins. Aproape i-am prins gluga. 

Eu: -A dispărut… 

Harry a început să se întrepte spre stația de metrou. Peggy spunea multe cuvinte, însă eu nu le înțelegeam. Fie că o fi fost de la accent sau de la adrenalina momentului, nu știu. Asta până când a pronunțat cuvântele ,,Find my iphone”.    

Însă nu am fost singura care a reacționat. Harry, care avea aplicația la îndemână, m-a întrebat dacă am codul telefonului. Iar pentru că mi-e aprope imposibil să țin minte astfel de lucruri, am spus, bineînțeles, nu. 

După scurta patrulare, în interiorul gării/stației, am decis natural să ne întreptăm toți spre casele noastre. Nu am mers 500 de metri când, prin dreptul nostru trece un băiat care răspunde perfect descrierii ,,hoțului”. 

Am început să-l urmăresc hotărâtă. De data asta nu fugea. Peggy mi-a cerut numărul de telefon pentru a verifica dacă sună la el în buzunar. L-am scris în grabă, însă aveam altă țintă, mă duceam spre el. 

Am continuat urmărirea către stația de metrou, timp în care Harry, îmi spunea să avem grijă pentru că s-ar putea să aibe arme la el. 

În cele din urmă, l-am ajuns pe peronul stației. Era un puști de 13-14 ani, pistruiat și blond, întruchiparea purității, care bineînțeles a afirmat cu relaxare că nu știe despre ce ar putea fi vorba. 

M-am dus la doi paznici de pe peron, pentru a le cere să mă ajute.  Fiecare își dădea cu părerea, cei doi mă chestionau, Harry susținea că nu era el și că tipul ar fi fost mai înalt și între timp…

…în toată discuția asta, puștiu, cumva plecase cu primul tren…sau pur și simplu dispăruse. 

Fierbeam, eram speriată, eram obosită, și mă simțeam în nesiguranță. Nu mai știam ce e adevărat și ce e fals. Și nici măcar cum să mai ajung la hotel. 

Cei doi au fost amabili să mă conducă până în punctul în care orașul începea să-mi fie familiar. 

EU: Mi-am dat seama că nu v-am mulțumit. Mulțumesc. 

Harry: Da, exista si oameni buni în Manchester. 

EU: Da, poate asta era lecția. 

Tăcere..

EU: Bine că nu mi-au furat portofelul…

H: E impresionat cât de calmă și liniștită ești…

EU: Da, e doar un telefon, nu e viața mea…

Tăcere…

H: Eu plec în colo.

EU: OK. Mulțumesc zi bună! Îi dau mâna. 

EL: Mă îmbrățișează. 

Am mai mers câțiva metri cu Peggy și ne-am despărțit. 

Eu am luat-o spre Hotel.

M-am întors spre hotel bulversată, neștiind câte ore au trecut. Am deschis laptop-ul să-mi urmăresc telefonul. De fiecare dată când încercam să mă loghez în icloud, ceva se întâmpla, fie îmi cerea o altă parolă sau un cod de telefon. 

Era evident că cineva încerca să mă hack-uiască. 

După zeci de ori de parole schimbate și numere schimbate și blocate, m-am lăsat în spatele scaunului. Din punctul în care stăteam am văzut că punga cu săpunuri de la LUSH, pe care am avut-o întotdeuna la mine, fiind locul unde îmi ținusem portofelul. Sacoșa era tăiată pe jumătate. Mai mult un început de tăietură. 

Din fericire portofelul nu dispăruse. 

În acel moment toate lucrurile au început să capete sens, iar o mie de întrebări să vină în capul meu.

Cineva mă urmărise de ceva timp…Au încercat să-mi fure de fapt portofelul? 

De ce Harry m-a îmbrățișat, în loc să ne rezumăm la un strâns de mână? 

De ce mi-a cerut Peggy numărul de telefon, în timp ce mergeam după puști? 

De ce a tot repetat că genul ăsta de hoți au arme la ei ? 

De ce mi-a cerut codul pentru find my iphone? Și de ce avea aplicația atât de la îndemână?

Și uite așa o mie de întrebări mi-au apărut în minte. 

Oare cei doi, chiar erau doi buni samariteni? 

Oare cei doi chiar nu se cunoașteau? 

Oare au lucrat în echipă? 

Copii de 13-14 ani sunt puși, din păcate, să fure, pentru a nu le face nimic poliția….

În timp ce gândurile mi se amestecau în minte, nu-mi dădeam seama ce era mai incomod, șocul, faptul că era prima mea zi aici, faptul că am fost păcălită, nu o dată, ci de două ori. Sau faptul că nu mai știam ce e adevăr și ce minciună?

Mi-a luat o zi să mă trezesc din șoc și vreo săptămână să mă plimb relaxată, fără să țin cu dinții de baretele ghiozdanului sau genții. 

În primă fază n-am înțeles ce mi se întâmplase. O zi corpul meu emoțional era obosit, dezamăgit, blocat.  

Urma faza în care trebuie să-mi achiziționez un alt telefon. Decizie pe care, în prima zi am fost nerăbădătoare să o fac. 

Nici până în acest moment nu am telefon, deoarece am decis să fac un experiment. 

Acest episod nu a fost întâmplător în viața mea, așadar, am vrut să-l fructific la maxim. 

Am stat 9 zile fără telefon și poate voi mai sta. Și am învățat atât de multe despre mine. Nu doar despre cine sunt, ci despre cine eram eu cu telefon. 

Înainte să plec din țară iphone-ul îmi arătase că am stat 19 ore într-o săptămână doar pe instagram. 

O dependență pe care cu greu aș fi recunoscut-o, dacă cineva m-ar fi acuzat de ea. 

Dar haideți să vă spun cum furtul unui telefon poate fi cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla

Sau cum spune bunul călăuzitor spiritual Sri Mooji Baba

Îi mulțumesc lui Dumnezeu a fost atât de bun cu mine încât nu mi-a împlinit toate dorințele. 

1. Recompensele pe care ni le dau rețele sociale, ne fac să fim nerăbădători, nemulțumiți și absenți în viața noastră. 

După ce mi s-a furat telefonul și am avut acea experiență, m-am calmat, am mai stat  în emoție, iar mai apoi am început să-mi continui munca, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Însă, mai apoi au început gândurile, cum o să pozez toate locurile din Manchester, pe care le programasem pentru instagram? Cum o să-mi mai fac postările, dar live-urile, cine să facă tonele de story-uri? Cum o să ajung în locurile dorite fără google maps?

În acel moment am văzut cu o claritate cum nu avusesem până atunci, că mă mințisem din nou pe mine. Iar recompensele pe care mi le dădea instagramul, mai ales, erau majore. 

Este demonstrat faptul că primind like-uri pe rețelele sociale, ți se activează mult mai des centru de recompensă a creierului. În momentul în care primești like-uri în corpul tău se declanșeaza substanța numită dopamină. În momentul în care auzi sunetul notificării, primești un like sau pur și simplu scrollezi, e ca și cum ți-ai lua salariul, ai câștiga la lotto, ți-ar spune iubitul/iubita cât de frumos/frumoasă ești, sau ar veni un cățel să se gudure pe lângă tine. 

Cum mi-a afectat mie, în mod direct, această supra-activare a recompensei din creierul meu? 

Am început să fiu mai puțin prezentă în viața mea, deși mă preocupă în mod direct procentul de prezență în viața mea și fac din asta o practivă zilnică. 

Atunci când îmi terminat porția de prezență și ceva nu-mi mai îmi plăcea sau apărea o oarecare urmă de plictiseala, ei bine intram pe instagram să mai postez ceva, cu scuza că ,,trebuie” să postez și că acesta este obiectivul pe care mi l-am asumat pentru a obține urmăritori. 

2. Obsesia de a fotografia ,,orice”, te face să te supraîncarci cu prea multă informație. 

Credeai că doar social-media este ,,rea”? Nu, nu. 

Vezi o informație interesantă, nu vrei să o pierzi, o pozezi, că o vei citit tu mai târziu. 

Vezi un citat fain, îi faci un print screen, îți va folosi mai târziu. 

Îți stă bine părul, nu se știe când mai prinzi o zi ca asta, îți faci multe selfiuri pentru a folosi și la zile negre. 

Și uite așa se suprapopulează nu doar telefonul, ci și mintea ta. 

Iar atunci când vei căuta un răspuns, nu te vei duce la sutele de poze din telefon, ci la mintea ta, care e supra-populată cu informație ce nu îți este utilă. 

3. Avem nevoie de mult mai puțină informație de cât am crede.

Am stat 9 zile fără telefon și crede-mă pe cuvând că viața mea s-a schimbat. A fost un retreat gratuit pe care mi l-a făcut puștiul care mi-a furat telefonul. 

Mintea mea nu mai e încărcată cu sute de informații, cu graba că trebuie să postez sau cu lipsa de atenție pe care o acord conversației, doar pentru a poza o înghețată. 

Am crezut că îmi trebuie google maps, am luat o hartă și am însemnat-o de acasă, cu traseul unde ar trebui să ajung. Old-school, dar a mers și așa.

Nu știu ce mai e pe instagram, dar am văzut cum e în lumea reală. 

Am mult mai puțin informații în minte, e adevărat.  Tot mintea s-a speriat inițial, dar tot ea e mai liniștită. 

ATENȚIE! Suprapopularea de informație duce la – nemulțumire, fuga de momentul prezent, neacceptarea plictiselii, căutarea de recompense care pe termen lung modifică căile neuronale alea creierului. 

 

4. Timpul petrecut fără telefon sporește creativitatea. 

Poate vei crede că îți vin idei și că îți iei inspirația de pe net, da, e adevărat. Dar îți spun din experiența acestor 9 zile că nu am avut nicio problemă cu creativitatea și mai mult am luat mult mai puține pauze de la ,,muncă”, mi-au venit idei noi de nicăieri și am putut să văd mult mai clar care sunt ideile ce merită urmărite sau implementate.

5. Utilizarea peste măsura a telefonului crește imposibilitatea de a te concentra pe un singur task. 

Ceea ce am observat în aceste 9 zile este că nu am mai simțit nevoie de pauză. Menționez că uneori mi se întâmpla să iau o pauză ,,de telefon” la 20 de minute sau chiar mai des. 

Am stat focusată pe un sigur task, chiar dacă acesta se întindea pe mai multe zile. Dacă până acum mă îngrijoram că ,,pierd timpul”, mi-am dat seama că am timp și că nu are rost să mă grăbesc, dacă îi fiecare zi dau tot ce este mai bun.

Focusarea pe un sigur task a devenit o plăcere. 

6. Lipsa telefonului m-a făcut să-mi orientez atenție spre cum realizez lucrurile și nu pe ce anume voi obține prin ele. 

În prima zi m-am plictisit groaznic, băteam din picior, nu-mi suportam gândurile. Ca mai apoi să nu am de ales decât să mă concentrez pe ceea ce am de făcut. Era singura ,,distracție”, așadar am luat orice lucru, indiferent decât de plictisitor ar fi fost și l-am transformat în mare artă. Am pus toată atenția și focusul în acel lucru, nu mi-a mai păsat unde mă va duce sau ce voi obține prin intermediul acestuia. 

Eram doar în momentul prezent. Atât. 

7. Când n-ai telefon, conversațiile chiar ți se par distractive.

Mi-am petrecut timp prețios în a învăța să ascult, însă, chiar și în cadrul unei conversații captivante, în mai fugea gândul la telefon. 

Când n-ai telefon, conversațiile CHIAR ți se par interesante. Pauza dintre cuvinte nu mai e atât de stânjenitoare sau chiar plictisitoare, ci CHIAR poți învăța ceva din ea. 

Îți mai aduci aminte ce ți-am spus despre recompensele creierului? Creierul tău este atât de obișnuit cu a primi recompense de la telefonul din mâna ta, încât când ești la masă cu persoana dragă, pauza din propoția lui/ei, va fi înțeleasă de creierul tău drept plictisitoare. Creierul va vrea ceva mai mult, poate ceva similar cu tonele de informații, care vin în urma un scrolling sănătos.   

8. Frica de a dispărea. 

Știai că toți am avut sau avem frica asta? Frica de a dispărea, de a ne face nevăzuți are drept cauza frica de moarte. 

Tot frica de moarte este responsabilă și de dățile în care dorim cu orice preț să avem dreptate, sau să epatăm, sau să arătăm că suntem mai mult decât suntem. 

Ei bine, odată cu pierderea telefonului, ai identificat foarte clar acestă frică, în cazul meu. 

Mi-a fost frică să dispar. DA!

Dar hai să-ți spun ceva, că nu am făcut degeaba experimentul ăsta, ci ca să învețe și alții pe barba mea, fără să treacă prin lecția asta: Frica aceasta nu există!

În prima zi, într-adevăr, simțeam semnele unui sevraj instagramabil, dar mai apoi s-a așezat o liniște în propria viață, încât nu aș mai da-o la schimb.

,,N-am decât să dispar.” am gândit la un moment dat. 

Ei bine, acest lucru e imposbil. Persoanele care sunt cu adevărat menite să fie în viața noastră vor rămâne, nu te vor abandona și nici uita.

Și shock! Poți face chestii faine, vizita locuri nemapomenite fără a posta! 

 

9. Dacă fac ceva și n-am postat se pune?

Da! Haide să vorbim despre lecția aia Grea. Cum să vizitezi tu Anglia pentru prima dată și să nu faci măcar o poză? Se pune? Se pune că ai fost?

Ei bine, aici am întâmpinat cel mai mare grad de rezistență. Mergeam pe străzi, mergeam în locuri superbe, mâncam lucruri minunate și simțeam că nu le fac. ,,Ce rost mai au? Mai bine stau în pat!’’ îmi spune creierul meu adesea. 

Dar mai apoi, suprinzător, dar adevărat, am văzut oamenii, am văzut lumina care curge pe clădiri și de data asta, nu din perspectiva unui fotograf activ, ci doar am văzut și atât. 

Am văzut cum viața își urmează cursul, cu sau fără noi. Și e atât de perfectă. 

10. Prezentul e mereu aici. Viața e mereu în noi și în jurul nostru. 

Da, a venit momentul acela profund pe care îl așteptam. În care am să vă zic că viața asta chiar trece pe lână noi, dacă stăm doar în trecut și în viitor, dacă stăm agățați într-un like, sau o imagine pe instagram. 

Și e păcat. Pentru că atunci când nu le ai, îți dai seama că viața e atât de simplă și de faină și că în asta constă adevărata bogăție. În nimic altceva. 

N-am avut o viață grea, o copilărie grea, așa cum poate alții au avut-o, în schimb viața mi-a da lecții și …nu mi-a dat ceea ce mi-am dorit atunci când am ținut de acest lucru cu orice preț. Și eu am fost acolo să  fructific aceste lecții și să-i spun: mai dă-mi. Mai dă-mi lecții până și ultima picătură de iluzie va dispărea. 

Închei aceste rânduri cu recunoștință. Pentru că a fost ultima dată, sper eu, în care voi mai retrăi mental cele întâmplate, dar nu va fi ultima dată în care vor repeta învățăturile ei. 

Nu e vorba nici de telefoane, nici de imaginea personală, nici de succces, nici de bani și nici de alte recompense mărute. Da, în viață…mă refer. Nu e vorba de astea. Însă vrem, nu vrem, plătim un preț pentru ele. 

Plătim cu însăși viața noastră. 

Care e prețul/adicția/dorința/obsesia care merită cu adevărat acest cost? 

„Ce lecție am de învățat din asta?”, mă întreb sau te întrebi adesea.

Uneori nu e nimic ne învățat, ci de trăit și atât. Fără concluzii, fără judecăți, fără recompense pentru minte, doar trăit și atât. 

+O întrebare asupra căreia să meditezi: Când a fost ultima dată când ai stat pe wc fără telefon?

Vă salut, dragi Ză scoolărși!

Aici, Silvia

P.S: Întâmplarea face că Emilia, colega noastră, m-a ilustrat cu tricolul pe care îl purtam în ziua cu pricina fără ca eu să-i precizez acest detaliu. Așadar, dacă crezi și tu în semne, găsești tricoul din ilustrație aici.

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

2 thoughts on “O poveste din filme: 9 zile fără telefon și 10 lecții de viață. [Silvia Pavăl]”

  1. Daca ai vizitat si nu ai facut poze, se pune? Am fost cu Dan intr-un city break in Praga si nu am facut o poza. La un moment dat prietenul care ne insotea ne-a facut mie si lui Dan o fotografie intr-un loc de belvedere. Nu am vazut fotografia. Dupa putin timp Dan a sters-o din greseala. Dar tin minte cum ma uitam de concentrata la textura peretilor, a pietrei, a pavajelor si stucaturilor, a iederei catarate pe fatade… Si ma intreb din cand in cand… Sigur nu am facut poze atunci?! 😅 E aproape suprarealist cum imi amintesc locurile… Parca as fi visat si am ramas cu o uimire dupa ce m-am trezit… 😊

    1. Ce tare, Emilia. Înseamnă că statul în prezent ne face să reținem informațiile acelea, care chiar contează. Poate ulterior te vor inspira acele imagini în a crea ceva minunat. Și, pe lângă asta, se pare că minunatul nostru creier reține exact atât cât poate și e necesar, nu e neapărat nevoie să ținem cu dinții de orice informație sau imagine frumoasă. El își va face treaba pentru noi. Și uite un caz în care mintea ne ajută. Și mă face să mă întreb: oare nu tocmai noi creăm contextul în mare mintea noastră devine nebenefică? Zi frumoasă!

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles