ZaScoolarZ

Nu sunt fericit(ă) la locul de muncă. Ce e de făcut?

Educă-ți inima,, mintea,, și emoțiile în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
69940974_689407761561933_3192738822236405760_n

Nu sunt fericit(ă) la locul de muncă. Ce e de făcut?

Dacă pierzi ore întregi la muncă, articolul acesta e pentru tine. Dacă nu ești mulțumit de serviciul pe care îl ai, la fel, rândurile acestea sunt pentru tine. Dacă crezi că menirea ta e să te afli într-un birou și să muncești zilnic, fără întrerupere, citește rândurile de mai jos. Și dacă aștepți validarea de la ceilalți mereu, de îndată ce tocmai ai terminat de muncit, te rog, citește rândurile de mai jos.

„Dacă nimeni nu m-a felicitat pentru munca depusă sau pentru rezultatul obținut, am lucrat degeaba.”

Nu vi s-a întâmplat niciodată să auziți aceste cuvinte de la o anumită persoană sau chiar voi să fiți acea persoană care rostește toate vorbele de mai sus? Pentru că eu, recunosc, chiar am făcut-o. Am întâlnit persoane care considerau că munca lor e inutilă dacă nu primesc validări suficiente (sau nu primesc deloc) și deseori mi-am măsurat și eu succesul obținut în funcție de ceea ce au spus alții. Adică: dacă eu am scris un articol, mi-am strecurat printre acele cuvinte și părți din mine, părți din experiența mea, voi aștepta părerile celor din jurul meu, părere care probabil nu se manifestă neapărat prin felicitări și „wow, ce articol bun” – deși mi s-a întâmplat să fi primit și astfel de validări, ci, când vine vorba de Facebook, de exemplu, validarea vine prin intermediul like-urilor, comentariilor și distribuirilor.

Așadar, nu de puține ori mi s-a întâmplat să fiu dezamăgită știind că am încercat să scot din mine tot ce-aș fi crezut că țin ascuns și trebuie scris în acel articol, destăinuindu-mă, dar apoi să constat că lumea poate n-a fost la fel de mulțumită de ceea ce am scris, față de cum am fost eu când am terminat în sfârșit articolul și l-am publicat.

Apoi am început să înțeleg că dacă vreau să fac ceva, trebuie s-o fac pentru că așa simt și asta vreau să fac, nu pentru că aștept validările și aprecierile celor din jur.

 

De cele mai multe ori așteptările noastre nu sunt la fel ca ale celorlalte persoane și e normal asta. La fel de normal este să nu primim întotdeauna feedback-uri pozitive și alteori să nu le primim deloc, de niciun fel. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la ceea ce facem și din cauza asta să scadă randamentul.

Nu trebuie, sub nicio formă, să ne aventurăm cu întregul nostru potențial și chiar și cu inima într-o meserie pe care o practicăm bine doar pentru a ne afirma și a primi aprecierea celor din jur.

 

Poate că n-o să devină decât o parte dintre noi nemuritori prin ceea ce au făcut. E normal să nu fii cel mai bun într-un domeniu și să fie alții mai buni decât tine. Poate că nu greșești cu nimic dacă nu reușești să promovezi, în situațiile în care ai posibilitatea asta.

Nu trebuie să fim cu toții ce mai buni, cei mai muncitori, cei mai merituoși.

 

Poți fi la fel de iubit(ă) sau de respectat(ă) doar dacă, pur și simplu, ești. Muncești. Înveți să muncești nu pentru validări și aprecieri, ci pentru tine, pentru că, acceptând faptul că poate nu ești cel mai bun și nu-ți vei mai transforma munca într-un chin doar de dragul aprecierilor, vei reuși să dau un randament mai bun și să lucrezi mai eficient.

Ne transformăm, de cele mai multe ori, birourile în care lucrăm în „acasă”. Ne petrecem acolo mai mult timp decât alături de cei dragi.

 

Muncim până la epuizare în companii mari, ne petrecem viețile într-un scaun incomod sau, pur și simplu, ne petrecem timpul muncind într-o încăpere care ar trebui să poarte numele strict de serviciu. Dar mulți oameni au ajuns în punctul în care, din nefericire, nu mai fac nicio diferență între a fi acasă și a fi la serviciu. Și asta s-a constatat de către psihologi că este numită dependență, cum de altfel dependențele în ziua de astăzi sunt de tot felul: dependența de alcool, de droguri, mâncatul compulsiv, exercițiile fizice în exces etc.

Workaholism-ul a ajuns să fie considerat o adicție distrugătoare pe termen lung, atât din punct de vedere psihic, cât și din punct de vedere fizic.

 

Ne reprimăm emoțiile, gândurile, sentimentele, fugim de realitate și ne adăpostim într-o altă realitate în care ne dorim să facem bani, cât mai mulți mai bani, dar în care să plătim și noi un preț – prețul epuizării, al suprasaturației, al unei vieți în care doar munca primează și în rest, celelalte detalii, sunt irelevante.

Mellisa Clark, profesor asistent la Universitatea din Georgia, a condus o metaanaliză a 89 de studii, în anul 2014, constatând faptul că workaholism-ul e în directă legătură cu nivelul de muncă mai scăzut, cu sănătatea atât mintală cât și fizică scăzută, cu relațiile precare în cadrul familie. De asemenea, s-a dovedit că diferența dintre un workaholic și non-workaholic nu e niciuna, workaholicii nu au nicidecum o performanță mai ridicată decât non-workaholicii, chiar dacă își petrec mai mult timp gândindu-se la muncă.

Refularea în muncă presupune o fugă de realitate și nu aduce absolut niciun beneficiu. Nici măcar moral.

 

Dacă e să vorbesc din experiența mea, am înțeles încă destul de devreme că e important să faci ceea ce îți place și să-ți alegi o meserie în care să te regăsești. Altfel, viața ta ar putea deveni foarte ușor un calvar, și vei fi afectat din toate punctele de vedere: te vei duce la muncă stresat, vei fi mereu obosit, te vei plânge mereu că te-ai săturat și vei risca să te îmbolnăvești și din punct de vedere fizic. În plus, și cei din jurul tău îți vor observa suferința, vor face parte din tornada pe care o ții captivă în tine, vor vedea că ești furios/oasă, neputincios/oasă.

Exemplul relevant pentru mine a fost tatăl meu, care nu a reușit să-și urmeze pasiunea în totalitate și nu e tocmai cea mai fericită persoană cu locul de muncă pe care îl are.

 

Tatăl meu m-a sfătuit încă de mică să-mi urmez pasiunea, adică scrisul. Mi-a spus că, dacă mă voi îndrepta spre alte domenii doar pentru a face bani (ori a avea un anumit statut, pentru că, din păcate, se poartă asta) s-ar putea să fiu veșnic nefericită. Pasiunile, talentul rodesc mereu înăuntrul nostru și atât timp cât le avem, cât le cunoaștem, trebuie să le fructificăm, să avem grijă de ele, și cum altfel decât urmărindu-le întreaga viață și bucurându-ne de ele?

Datorită tatălui meu am înțeles cât stres și câtă nemulțumire îți poate provoca un serviciu care nu te face absolut deloc fericit, unde nu te regăsești, ci mai rău, te pierzi. Tatăl meu încă își urmărește pasiunea – e un artist împotmolit în clapele acordeonului, pianului, orgii, iar de ceva timp a reușit să fie mai prins înăuntrul muzicii, s-o practice mai des, mai intens. Cu toate astea, încă resimte un gol referitor la faptul că nu și-a urmărit pe deplin talentul și nu a profesat în acest domeniu.

Pasiunile n-o să-ți dea niciodată pace și dacă îți place ceva cu adevărat, vei ști mai întâi cu sufletul, cu simțirile, nu cu rațiunea.

 

Pasiunile și talentul nu sunt raționale, nu apar în minte și nici pe departe nu sunt logice, ele pur și simplu există înăuntrul tău, trebuie să le cauți, să le construiești lăcașuri în care să se dezvolte, să le crești.

Un loc de muncă de la care revii întotdeauna stresat, obosit, nesatisfăcut și unde nu te duci cu plăcere, e un loc de muncă la care trebuie să renunți.

 

Știu că nu avem cu toții pasiuni, nu suntem cu toții talentați, dar sunt convinsă că fiecare dintre noi are inclinații diverse, pe care pot să le dezvolte mai apoi într-un loc de muncă. Poate că nu putem toți să scriem, să desenăm, să facem artă, să influențăm lumea, dar sunt printre noi persoane care comunică extrem de ușor cu alte persoane, care iubesc animalele, care vor să cerceteze, cărora le place tehnica etc, și cu siguranță vor putea să urmeze meserii în funcție de ceea ce le place să facă.

Cel mai important pas este să descoperi la ceea ce ești bun sau unde ai vrea să fii bun. Ori, pur și simplu, să înțelegi ceea ce te face fericit.

 

E foarte important dacă, încă din copilărie, ai fost crescut de niște părinți care te-au lăsat să-ți urmezi visurile, te-au susținut necondiționat, ba mai mult, ți-au oferit posibilități nenumărate în ceea ce privesc diferite hobby-uri, activități, tocmai pentru a înțelege unde ești cu adevărat bun și ceea ce vrei să faci pe viitor. Dar dacă n-ai fost printre cei norocoși, nu e târziu să cauți de unul singur ceea ce te face fericit, mai pe scurt: să te cunoști, să înțelegi ce îți place, apoi să „profiți” de asta și să îți găsești o meserie care să te facă fericit.

Sunt convinsă că nu e ușor și că la orice loc de muncă există uneori și stres, alteori și nemulțumire, dar când faci ceea ce îți place sau ești pasionat e cu siguranță mai ușor și poți fi mai eficient decât să muncești doar pentru că vrei să primești bani și doar pentru că trebuie.

Nu e niciodată prea târziu să ne descoperim pasiunile, să ne urmărim visurile, să credem în ele și să le îndeplinim, să renunțăm la meserii nesatisfăcătoare, în care ne simțim mai mult triști decât mulțumiți și fericiți, unde nu dăm niciun randament ci pur și simplu muncim pentru a trăi, pentru a exista, pentru a avea o meserie și pentru a câștiga bani.

 

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles