ZaScoolarZ

Nu am încredere în mine!

Educă-ți inima,, mintea,, și emoțiile în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
eb6e7045651a4ce03318c6802b5e9a7a

Nu am încredere în mine!

„Aș vrea să învăț să cânt la pian, dar știu că nu mă voi descurca.”

„N-o să intru la facultatea pe care mi-o doresc, pentru că nu am învățat suficient/nu sunt destul de bună.”

„Nu sunt deșteaptă.”

„Nu mă descurc la nimic.”

„Nimănui nu-i place să mă aibă prin preajmă.”

„De ce m-ar iubi cineva?”

„Sunt plină de coșuri.”

„Nu-mi place cum arăt.”

Și multe, multe alte afirmații de genul ăsta. Am fost și eu aici, de curând chiar. Și încă sunt. Cu un picior mă aflu în partea în care îmi doresc să schimb asta la mine, să conștientizez că greșesc și că nu am dreptul să mai vorbesc în felul acesta despre ce simt, despre cum arăt si despre cum sunt, fără măști, și cu un alt picior lipit parcă de prejudecăți, de dorința de a primi validări și de a crede tot ceea ce spun ceilalți despre mine, fie că este adevărat sau nu, cu amintirea nereușitelor, insuccesului care în anumite momente, din nefericire, m-au caracterizat.

Dar oare de ce repetăm aceleași propoziții despre noi, aproape zi de zi, uneori fără să realizăm că o facem, deja e aproape instinctual, un obicei total eronat, aproape dureros, format tot de către noi? Nu e oare aici o lipsă oarbă, acută a încrederii în propria ființă? Oare nu considerăm că merităm puțin, mai puțin decât avem, și noi nu suntem decât suma eșecurilor?

Pentru că eu realizez, din ce în ce mai des și mai bine că, din nefericire, am ratat multe șanse din cauză că nu am avut, la momentul acela, încredere în mine. Că puteam fi altfel în anumite circumstanțe dacă reușeam să am mai multă încredere în mine. Că unele lucruri ar fi stat altfel dacă aș fi știut ce e încrederea în sine și cât este de importantă.

Normal, mi s-a repetat mereu, de o grămada de ori… Diferite voci mi-au strigat sau mi-au șoptit: „TREBUIE să ai încredere în tine!”, „Hai, ce e așa greu să nu ai încredere în tine?”, „Cum să n-ai încredere în tine?!”. Dar nu e așa simplu cum pare. N-am să înțeleg niciodată persoanele care mă întreabă de ce și cum să n-am încredere în mine, așa cum nici ele nu mă vor înțelege pe mine și nu vor realiza lupta pe care o port (și o purtăm) toți aceia care suntem neîncrezători.

 Însă cred totuși că în spatele unei persoane care repetă ostentativ cât de importantă e încrederea în propriile tale puteri se află un om care ori învață să creadă în el, cu tot ce este, cu tot ce are, o ființă care nu are încredere în sine și totuși se hrănește cu ideea că este încrezătoare și că îi poate încuraja pe ceilați, ori o persoană care a reușit să-și înfrângă din frici și din nehotărâre și știe că trebuie să-i învețe și pe ceilalți cum să o facă. Dar acea persoană a fost și ea lipsită de încredere, a trecut prin tot războiul încercării de a-și depăși fricile și autoconvingerile, culminand mai apoi cu a crede în ea.

Consider cu tărie că lipsa încrederii în sine provine din copilărie, pentru că acolo individul se formează. Sunt adulți care au încredere în ei cât sunt copii, apoi treptat și-o pierd, pentru că trăiesc diferite experiențe care îi determină să ajungă în acest punct, pierd un loc de muncă, ratează un interviu, sunt desconsiderați de persoanele importante din viața lor, cum ar fi părinți/persoana iubită/prieteni. Și-atunci, când vezi că nu primești validare și iubire din partea acelora de la care te aștepți mai mult, începi să te închizi în propria carapace și să crezi că nu meriți să
fii iubit, înțeles și ascultat. Pentru că ai fost dezamăgit și, încet-încet, ai încetat să mai ai impresia că poți reuși, că poți fi într-un anumit fel.

În copilărie lipsa neîncrederii pornește în mare măsură de la familie. Părinții uită că ai lor copii au nevoie de încurajări și nu de critică, nicidecum de remărci de felul: „Ești prost!”, „Nu vezi că nu te descurci la nimic?”, „N-o să reușești!”, „Nu te duce capul deloc!” etc. Un copil care aude și o singură dată că e prost nu va crede chiar asta despre el? Nu se va eticheta și probabil va trăi mult timp cu eticheta asta, mai ales când vorbele de genul vin din partea persoanelor care ar trebui
să formeze încrederea copilului prin iubire și prin încurajări?

Illustration by Stephan Schmitz

Iar încrederea pierdută te împiedică să-ți dezvălui întregul potențial. Vei apărea mereu ca fiind o persoană care nu îndrăznește să se dezvolte nici social și nici profesional.  Între un om încrezător și altul lipsit de încredere se sesizează mereu diferențe considerabile – primul are o atitudine optimistă, pare că știe mereu ce vrea să facă, că este implicat și reușește să-și ducă sarcinile la bun sfârșit, în timp ce celălalt se plafonează, vrea să renunțe, se plânge că nu poate și nu reușește.

Din nefericire, lipsa încrederii poate culmina cu dezvoltarea unor stări de anxietate, care duc ușor, dar sigur, înspre un proces de autodistrugere. Așa cum spune filozoful Rufus, „Oamenii care nu au încredere în ei înșiși sunt greu de iubit”, motiv pentru care relațiile (de orice fel) nu mai devin la fel de puternice, poate se încheie mai rapid, fiindcă omul lipsit de încredere nu va ști să se lase iubit. El nu va înțelege niciodată de ce i se fac complimente și nici nu va ști prea bine cum să le accepte, ci va fugi de ele.

Într-adevăr, să reușești să devii un om care să aibă încredere în sine este un proces lung, anevoios, cere mult timp și multă voință. Pentru că, deși știu că trebuie să am încredere, că am motive suficiente, deși am auzit de nenumărate ori că TREBUIE, e greu să o fac. De multe ori mă izbesc de comparații și încă mă compar cu alte persoane. De nenumărate ori nu știu și nu înțeleg un compliment, nu pot să-l accept, mă tot întreb dacă nu e ceva spus gratuit, pentru că eu nu mă simt nicidecum așa cum mi s-a zis că sunt. Și iarași de o grămada de ori ratez numeroase șanse pentru că îmi autoimpun că nu pot să fac asta, n-o să reușesc vreodată, nu sunt suficient de pregătită.

Illustration by Gemma Correll

Și-atunci vine cineva sau apare ceva care mă face să-mi schimb părerea. Și încerc. Înțeleg că pot. Și iar îmi spun că e mai bine, parcă am mai căpătat încredere, dar nu-i ușor, trebuie mult exercițiu, multă răbdare și voință. Dar cred că se poate, altfel n-aș mai fi încercat. De ce trebuie să încerc? De ce trebuie să cred în mine? Pentru că aș reuși să mă înțeleg și să mă cunosc mai bine. Pentru că aș învăța să mă iubesc. Pentru că aș ști să relaționez mai bine cu cei din jurul meu. Pentru că nu m-ar mai opri teama din a face ceva anume. Pentru că aș încerca, aș risca, m-aș folosi de toate oportunitățile. Pentru că atitudinea mea ar fi alta, cu siguranță.

Dar, pentru a reuși, cred că ar fi bine să stăm mai mult față în față cu noi înșine: cu problemele noastre, cu greșelile, cu defectele, cu calitățile. Trebuie să învățăm să ne acceptăm defectele, să nu mai fugim de ele și să încercăm să le ascundem. Avem nevoie de ceva timp în singurătate în care să ne permitem să fim noi, să ascultăm ce avem de zis, să realizăm de unde ar putea proveni lipsa neîncrederii. Trebuie să învățăm ce e compasiunea față de noi, chiar dacă știm cum se manifestă și o resimțim adeseori față de ceilalți. Dar să reușești să-ți porți compasiune, să-ți bandajezi rănile, să te porți cu tine blând, așa cum ai face cu persoana iubită, e un gest de iubire.

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Intalniri energetice

Ţi s-a întâmplat vreodată să întâlneşti o persoană pentru prima oară şi să simţi că e, de fapt, o întâlnire cu un prieten vechi, cu

Read More »

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles