Ne ascultăm emoțiile când facem alegeri?

Am 10 ani. Sunt în clasă, la școală, și tocmai am terminat de scris o compunere despre animalul de companie preferat. A fost ușor, pentru că am o pisică acasă și abia aștept să treacă timpul să ajung la ea. Văd cum se apropie de mine doamna învățătoare, îmi ia caietul între palme și citește. O privesc din când în când și mă întreb ce gândește, cum i se par toate rândurile alea, poate am scris ceva greșit, poate trebuia să scriu mai mult, poate nu îi place… Pe chip începe să-i apară un zâmbet și mă pune să citesc compunerea în fața întregii clase. Toți mă aplaudă. De atunci, aproape mereu am fost îndemnată să citesc ceea ce scriu în fața tuturor.


Am 13 ani. Încă scriu. Ba chiar încep să experimentez poezia. Sună melodios, îmi place să fac cuvintele să rimeze, să le găsesc un sens cât mai metaforic. Totuși, aud în jurul meu de medicină și eu tocmai am descoperit anatomia, doamna profesoară ne predă cu patos despre sistemul nervos, despre sistemul osos și mi se pare minunat să descopăr atâtea informații despre corpul uman. Când începe lumea să mă întrebe despre ce îmi doresc să fac mai departe, le răspund că mi-ar plăcea să devin medic, să salvez vieți, să tratez pacienți. Oare știu ce înseamnă asta?


Am 14 ani. Mă pregătesc de admitere la liceu. Încă scriu, citesc mult mai mult față de cum o făceam în anii anteriori, când o consideram o obligație, acum e plăcere. Scriu proză, scriu poezie și n-o fac doar pentru că am astfel de teme la limba română, ci pentru că deja e ceva care face parte din mine. Țin zilnic un jurnal și mă regăsesc în toate cuvintele pe care le aștern pe foaie. Ba chiar le simt ca un pansament, de câte ori am nevoie mă pansez cu ele, iar rănile trec, se cicatrizează, cred în forța cuvântului. Am ajuns să-mi fiu propriul meu medic, dar deja nu mă mai gândesc să fiu și pentru ceilalți, a fost doar ceva de moment.

Avocat? Sună bine, dar nu am fost niciodată dispusă să vorbesc în fața mai multor persoane, să-mi susțin cauza. Ah, cred că jurnalist, da, aș scrie toată ziua, aș scrie mult și asta simt că vreau. Profesor? Îmi privesc profesorul de limba română și mă întreb: pot fi și jurnalist, și profesor? Cred că mi-ar plăcea să continui să scriu, ba chiar să am propriile mele cărți, cărora le-aș da naștere de fiecare dată când voi simți cum strigă mai vehement literele înăuntrul meu. Dar m-aș simți bine să fiu printre elevi, să vorbim despre lecturi, să le arăt cât de importantă e lectura nu pentru note, nu pentru bacalaureat, nu pentru părinți, ci pentru ei înșiși, pentru dezvoltarea lor.


Am 19 ani. Aproape au trecut cei 4 ani de liceu. Visul de a fi medic a dispărut așa cum a apărut: repede și pe nevăzute. Jurnalist? Profesor? Voi urma facultatea de Litere și, cumva, le voi putea face pe amândouă. Poate nu voi scrie neapărat în presă, nici nu voi fi reporter, nu mă atrage deloc ideea să fiu privită din fața unui ecran. Ce știu sigur e că voi face ceea ce fac și acum: voi scrie. Cu aceeași însuflețire, cu aceeași dăruire. Și, probabil, voi încerca să le fiu călăuză și elevilor.


Poate vă întrebați de ce v-am povestit toate acestea, ce rol au atâtea rânduri în care vă vorbesc despre mine. Ei bine, vreau să știți că sunt o persoană care își ascultă emoțiile, uneori mai mult decât pe oricine altcineva. Iar de cele mai multe ori, nu am regretat că am făcut asta.


Am spus de nenumărate ori și o voi spune în continuare: înainte de a avea pasiuni, avem emoții. Treptat, emoția devine pasiune. Cum am realizat asta? De fiecare dată când scriam simțeam că vreau să ofer tot din mine, să mă arăt așa cum sunt prin cuvânt, fără nicio mască, să scotocesc înăuntrul meu și acolo să mă regăsesc. Mi-aduc aminte și acum de felul în care așteptam fiecare olimpiadă la limba română, curioasă de ceea ce va urma să scriu, cum mă copleșeau emoțiile și cum, inclusiv acum, simt emoție de fiecare dată când mă apropii de foi, de stilouri, de tot ceea ce ține de scris.


Știu că ne agățăm deseori de deciziile pe care le luăm în mod constant și, într-o anumită măsură, depindem de ele. De exemplu, dacă ai fi ales să accepți jobul acela din alt oraș, acum ai fi locuit altundeva, ai fi avut altă locuință, alte perspective.

Illustration by Tim Zeltner

Dar când vine vorba de momentul zero, cel în care suntem puși față în față cu o alegere și nu avem drept de amânări și nici de refuz, cum procedăm? Învățăm să ne ascultăm inima, încercăm să îi înțelegem bătăile, să o cunoaștem mai bine, ori doar ne ghidăm după ce ne dictează creierul să facem, încercând să fim raționali, crezând că însăși rațiunea ne poate conduce spre cele mai potrivite alegeri?

Nu știm niciodată cum ar fi fost dacă am fi procedat altfel, pentru că nu mai avem aceeași șansă. De multe ori ni se pare că deciziile raționale, pe care le gândim de nenumărate ori, sunt cele mai potrivite și că dacă analizezi mai mult un lucru, înseamnă că, automat, vei lua decizia cea mai bună. Se întâmplă să ne înșelăm și să regretăm că nu ne-am ascultat intuiția. Ar trebui să creăm un amestec între rațiune și simțire, să le îmbinăm și-apoi să decidem?

Sau pur și simplu să înțelegem că emoțiile sunt firești, că fac parte din noi, că avem nevoie de ele și că, de cele mai multe ori, din emoție se nasc pasiunile și de aceea e bine să le ascultăm? Simți că locul tău e acolo, la acea facultate? Dă admitere, înscrie-te. Simți că trebuie să renunți la acel job pentru că nu ți se valorifică potențialul, nu te regăsești în ceea ce faci? Renunță. Simți o dorință puternică, emoție, plăcere de fiecare dată când lucrezi la matematică sau la alte materii reale, exacte? Atunci acolo e locul tău, spre acele domenii trebuie să te axezi.

Uneori e bine să ne oprim din toată exactitatea și rigoarea cu care încercăm să ne trăim viețile. Poți învăța și să-ți creezi tu regulile, iar în acele reguli trebuie să te încrezi. Emoția, cu cât e mai puternică, cu atât e mai veridică, mai adevărată. De ce să nu o modelăm, de ce să nu ne folosim drept pretextul potrivit pentru a decide ceea ce vrem să facem cu adevărat, renunțând la stereotipuri și ascultând și ceea ce ne dictează simțirea?

Suntem un ocean de emoții, iar dacă învățăm să vâslim, să navigăm de fiecare dată când ne avântăm în larg, vom ajunge cu siguranță la destinație. Asta pentru că vom permite tuturor valurilor dinăuntrul nostru să se spargă nu în mijlocul oceanului, ci la capătul lui.

 

 

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *