ZaScoolarZ

Iubirea de sine – necesară sau egocentrism?

Educă-ți inima,, mintea,, și emoțiile în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
67348309_336174747333013_4907297944417337344_n

Iubirea de sine – necesară sau egocentrism?

M-am întrebat deseori ce este iubirea de sine, cum se manifestă și care sunt diferențele dintre iubirea de sine pură, reală, de necontestat și egocentrismul. Ba chiar, m-am gândit dacă nu cumva cele două – egocentrismul și iubirea de sine – nu sunt una și același lucru. Dar am înțeles că nu, ba chiar sunt foarte diferite dacă ajungi să le înțelegi.

Să începi să te iubești pe tine e un proces dificil și anevoios, din punctul meu de vedere. Scriu din perspectiva aceleia care încă învață ce este iubirea de sine, cum se manifestă, ce forme are, cum pot să o valorific, la ce mă ajută (cu siguranță, la foarte multe lucruri), cum pot să o dezvolt și cum pot să îi fac și pe cei din jurul meu să se iubească.

Cred că ai nevoie mai întâi de curaj și de putere ca să te inițiezi în tot acest amalgam de stări, de gânduri, de întrebări. Încă mi se pare extrem de dificil să mă iubesc pe mine exact așa cum sunt, cu fiecare fir de păr, cu fiecare gând, cu fiecare cicatrice pe care o port atât pe dinafară și este foarte vizibilă, cât și pe dinăuntru, la fel de vizibilă în comportamentul meu, cu fiecare imperfecțiune, cu fiecare defect pe care îl am, cu ceea ce sunt, de fapt.

Ani întregi am fost complexată că am coșuri și că sunt mică de statură, iar rămășițele acestor complexe au rămas și se resimt intens în gândurile și în comportamentul meu. M-am ascuns de multe ori în casă pentru că mi se părea că dacă ies prea mult pe afară, să mă plimb la fel cum o făceau toți adolescenții de vârsta mea, aș cădea pradă celor care se vor uita insistent la mine, mă vor face să mă simt prost, vor râde de mine, de cum arăt. Am căutat zeci de metode să îmi tratez acneea, fel de fel de tratamente și n-aș putea spune nici acum că am ajuns în momentul în care să nu-mi mai apară nici măcar un coș pe față, dar nu mai sunt nicidecum cum erau, pentru că aveam pe întreg corpul și uram să vină vara și să fiu nevoită să port tricouri, maieuri sau alte articole vestimentare care mi-ar dezvălui acneea.

Totuși, priveam în jurul meu adolescenți și adolescente care aveau fix aceleași probleme și nu se fereau să le arate, nu se ascundeau în casă, nu purtau haine care să ascundă. Și mă miram mereu să îi văd veseli și încrezători, mă întrebam cum de nu se simt ca mine – priviți, judecați. A durat ceva timp până am realizat ce aveau și ce simțeau ei, față de mine: știau să se iubească pe ei înșiși. Știau că vor trece coșurile, că e irelevant dacă oamenii îi privesc și râd de ei, la urma urmei e ceva trecător și nu rănește pe nimeni, nu e ca și cum altcineva îți poartă coșurile în afară de tine.

Iar când am început să înțeleg asta, târziu și din păcate, nu fără semnele acelor vremuri în care mă izolam, plângeam și mă întrebam de ce am atâtea coșuri, deja acneea începea să se trateze. Mult mai târziu, adică în urmă cu câteva luni, am reușit în sfârșit să mă duc in diferite cercuri, la școală, în oraș sau în alte locuri fără să mă machiez, fără să mă dau cu fond de ten, cu pudră și cu rimel, și să mă simt bine în pielea mea, să nu mă mai uit în toate părțile crezând că sunt privită, iar lumea mă judecă.

Îmi amintesc și acum ziua în care am lăsat deoparte mult-folositul fond de ten (pe care îl voi mai folosi, cu siguranță, dar nu la fel de des precum am făcut-o până acum, mai ales vara): era după o noapte în care simțeam că se întâmplă ceva cu mine, că nu-mi mai aparțin, că trebuie neapărat schimbat ceva pentru că, din păcate, aveam clara impresie că lucrurile nu merg înspre bine. Și de atunci a început un lung și greu proces de conștientizare a propriilor mele trăiri, a greșelilor pe care le fac raportându-mă la mine, iar apoi la cei din jurul meu. Pentru că dacă greșesc față de mine, pentru că dacă mă rănesc și mă desconsider, am aceeași atitudine și față de ceilalți.

Nu pot să îi iubesc pe alții vădit și cu simțurile neanesteziate dacă nu mă iubesc mai întâi pe mine. Și, deocamdată, e unul dintre cele mai grele lucruri pe care le fac.

Am trăit de multe ori cu falsa impresie că a te iubi înseamnă egocentrism, înseamnă o părere prea bună despre tine, înseamnă o mândrie ieșită din comun. Dar am înțeles că iubirea nu are legătură nici cu mândria, nici cu egocentrismul, cu un comportament egoist față de ceilalți. Nu. Am înțeles că, dacă mă iubesc pe mine, pot fi mult mai de folos celorlalți, îi pot iubi și îi pot înțelege mult mai bine, pentru că, iubindu-mă, mă lupt să mă înțeleg și pe mine, încerc să mă autodepășesc, să-mi cicatrizez rănile sângerânde, să mă tratez de orice ar fi fost rău și l-am înlăturat, să învăț să am încredere în mine.

Am învățat că, dacă reușesc să am încredere în mine, cuvintele pot curge mai ușor dinăuntrul meu, le pot așterne exact așa cum simt, fără să mă gândesc ce ar spune alții dacă le-ar citi, ce părere ar avea, dacă sună bine sau nu. Crezând în mine, în felul în care sunt construită, în felul în care gândesc și acționez, pot avea încredere și în alți oameni, le pot înțelege comportamentele în anumite momente, fără a-i mai judeca la fel de ușor.

E adevărat că încă mă lupt cu unele păreri preconcepute, cu tendința de a judeca, deși nimeni nu deține acest drept și fiecare își poartă, într-un fel sau altul, greșelile și neputințele în spate. Încă port în mine frica de a vorbi liber și în public, și probabil e una dintre cele mai intense frici pe care o am și mă lupt cu ea să o domin, să o înfrâng.

Încă mi se pare, de multe ori, că nu îmi place cum sunt, ceea ce sunt, că aș vrea să fiu altfel. Uneori mai cred că aș vrea să fiu mai slabă, că aș vrea să arăt altfel, că mi-ar sta bine mai inaltă. Dar mă uit încă o dată la mine și îmi dau seama că asta sunt, și că e posibil ca, dacă aș fi arătat altfel, să fiu alta. Să nu mai port în mine chemarea cuvintelor, să nu mai fiu atât de sensibilă, atât de emotivă. Dacă până acum credeam că emotivitatea mea e ceva greșit, că ar trebui să o înlătur, acum știu sigur că mă definește și că trebuie să avem emoții, fac parte dinăuntrul nostru, sunt absolut firești și minunate și e păcat să nu putem să le simțim.

Și știu că am pornit pe un drum lung, anevoios, dar necesar. Uneori o să mă pierd, o să simt cum eșuez pentru că iar mă voi judeca, iar nu voi mai crede în mine, dar acum știu că am toată puterea să revin, să înțeleg că greșesc și că, odată ce am realizat că mă pot iubi, uneori mai mult, alteori mai puțin, nu voi mai reveni niciodată la a mă urî, pentru că voi încerca mereu să depășesc tot ce poate fi rău în mine și în jurul meu.

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Ce am învățat din liceu?

Liceul – perioada în care scotocești înăuntrul tău, cu destul de mare grijă fiindcă nu te cunoști atât de bine, apucând câte o bucată de

Read More »
Ilustraie zascoolarz negociere cu parintii

Cum negociem cu părinții?

           O relație bună cu părinții este extrem de importanta pentru sănătatea noastră mintală și pentru păstrarea armoniei într-o familie. La

Read More »

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles