ZaScoolarZ

În ce măsură suntem dispuși să ne schimbăm percepțiile?

Educă-ți inima,, mintea,, și emoțiile în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
e4100f439df24b09e4eb63c5033fa9ff

În ce măsură suntem dispuși să ne schimbăm percepțiile?

Astăzi vă voi prezenta o istorisire diferită, cu tâlc, ceva despre care am auzit și m-a pus pe gânduri. Este vorba despre o poveste din Japonia medievală, care înfățișează două broaște ce trăiau în orașe faimoase la vremea aceea, Kyoto (fostă capitală) și Osaka. Broaștele erau foarte cunoscute acolo unde își duceau existența și se bucurau de o importanță deosebită, însă niciuna nu știa de existența celeilalte.

Așadar, într-o zi, pentru a vedea ce se întâmplă și în afara orașului în care s-au născut și au trăit de-a lungul vremii, ambele broaște se decid să facă o călătorie, fiecare hotărând să meargă în orașul reședință al celeilalte. Străbătând o lungă și anevoioasă cale, necuvântătoarele ajung la jumătatea drumului, în vârful muntelui Fuji, unde se întâlnesc.

După ce fac cunoștință, aflând locația din care provine fiecare, se decid să știe dacă merită să continue călătoria sau doar să se întoarcă în orașul lor natal. În acest mod, broasca din Kyoto se urcă pe umerii celei din Osaka pentru a vedea în depărtare, de pe vârful muntelui, orașul natal al acesteia. Însă, din greșeală, broasca privește în direcția opusă și, în loc să se uite spre Osaka, privește spre Kyoto și se convinge că nu are niciun sens să-și continue călătoria mult prea lungă pentru aceasta, întrucât își spune că Osaka arată exact ca orașul natal, absolut nicio diferență.

Apoi, când inversează rolurile, broasca din Osaka se uită și ea nerăbdătoare, din greșeală, tot spre Osaka, adică orașul ei natal, și îi confirmă primei broaște că cele două orașe sunt, de fapt, identice. Așadar, ambele broscuțe își încheie călătoria și se întorc acasă, fără a mai face efortul de a mai merge în locațiile pe care și-au propus să le viziteze.

Totuși, care ar fi morala sau moralele poveștii? Pentru că eu cred că sunt mai multe și pot fi dezlegate destul de ușor, depinde de percepția fiecăruia, de cum va înțelege fiecare dintre noi rândurile scrise mai sus.

Consider, astfel, că prima morală are legătură cu sumedenia punctelor de vedere care există în lume, provenite de la oameni cu percepții diferite, pentru că, așa cum scriam mai sus, și povestea poate avea mai multe tâlcuri. Așadar, efortul de a descoperi și alte puncte de vedere este cu siguranță inutil dacă de la început nu învățăm să renunțăm la prejudecăți, ci pornim cu ele mai departe, trăim adânciți înăuntrul lor, le creștem așa cum ne-am crește copiii, le hrănim zi de zi, le învățăm să încolțească în noi, ba chiar naștem altele, pe parcursul vremii.

Ambele necuvântătoare din povestea japoneză erau sceptice, deci, și nu ar fi crezut că există un oraș diferit de al lor. Ele trăiau deja sub povara unei prejudecăți despre care habar n-aveau că o purtau cu ele, considerând astfel că orice ar vizita, ar fi similar cu orașul reședință, pentru că ele deja trăiau într-un spațiu care n-ar fi avut seamăn și pe care nu l-ar putea întrece niciun alt loc de pe pământ.

Aproape în aceeași manieră, cumva asemănător, cred că o altă interpretare a poveștii ar avea legătură cu obișnuitul. Contingentul. Broscuțele preferau cotidianul și nu voiau nicidecum să iasă din zona lor de confort, nu voiau să-și depășească condiția, așa că au preferat să observe iarăși locurile binecunoscute, cu care erau foarte familiarizate, și să nu conștientizeze că există altceva, un spațiu eterogen, nemaiîntâlnit până atunci.

Ele știau, probabil, că privesc tot înspre orașul natal, fiindcă erau deprinse cu el, dar nu voiau să riște continuându-și călătoria, pentru că nu aveau suficient curaj să încerce, să lupte, să depună puțin mai mult efort. Nu-și mai doreau la fel de mult să parcurgă o cale lungă și grea, se temeau de provocări și în subconștient își impuneau că locurile din care au venit sunt cele mai frumoase, mai sigure, mai diferite. Pentru că, asemănător broscuțelor, multora dintre noi le e teamă de eforturi mărețe, își doresc să primească totul ușor și eficient, fără a se chinui prea mult, fără a se autodepăși.

Necuvântătoarele din povestea japoneză au realizat că deja călătoria devenea prea grea pentru ele, așa că au renunțat dinainte de a finaliza traseul, impunându-și că nu e nimic diferit. Subconștientul nostru lucrează mai bine decât am crede, de cele mai multe ori, iar autosugestia poate fi fără îndoială o metodă de a ne manipula pe noi înșine. E mai ușor să crezi, să dobândești anumite credințe decât să le pui în aplicare și să te lupți cu ele, apoi să trăiești totul sub formă fizică.

Cred că toți pornim într-o astfel de călătorie la un moment dat, fie că este metaforică sau fie că, în realitate, luăm trenul, avionul sau ne urcăm într-o mașină. Și, surprinzător, deși ne dorim și ne gândim zile întregi la itinerar, ne oprim poate pe la jumătatea drumului, pentru că ne pierdem motivația și renunțăm să înțelegem că situația noastră se poate schimba și chiar se poate îmbunătăți. Pe scurt, ne este foarte frică de schimbare, pentru că… suntem prea obișnuiți cu rutina, ea face parte din viețile noastre și, surprinzător, dar ne place ca tot ce trăim să fie la fel, tras la indigo dacă se poate.

Credits to Miranda Illustration

Iar o a treia morală cred că poate face referire la spiritul omului, care este, în majoritatea cazurilor, acela de conservare. Conservare a speciei, a tradițiilor, a mentalităților transgeneraționale. Cele două broscuțe se bucurau, fiecare, de importanță în orașele lor. Însă, conștiente de acest aspect și bucurându-se de asta, aleg să se plafoneze în acel statut în loc să încerce să se dezvolte în continuare. Cu siguranță întâlnim și în viețile noastre adeseori această situație, oameni pentru care contează mai mult statutul social decât condiția lor emoțională. Oamenii asemănătoare broscuțelor se vor statornici într-un stadiu larvar și vor renunța întotdeauna la oportunitățile care i-ar putea ghida înspre schimbare.

Iar broscuțele au renunțat tocmai în momentul în care era mai ușor pentru ele, adică la coborâre. Au finalizat traseul anevoios, au depășit anumite piedici, însă n-au conștientizat că aveau toate resursele să-și ducă la final periplul. Ele au găsit de cuviință că e mai ușor să renunți decât să continui să te bucuri de partea mai ușoară și mai satisfăcătoare a călătoriei.

 

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Ce am învățat din liceu?

Liceul – perioada în care scotocești înăuntrul tău, cu destul de mare grijă fiindcă nu te cunoști atât de bine, apucând câte o bucată de

Read More »
Ilustraie zascoolarz negociere cu parintii

Cum negociem cu părinții?

           O relație bună cu părinții este extrem de importanta pentru sănătatea noastră mintală și pentru păstrarea armoniei într-o familie. La

Read More »

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles