ZaScoolarZ

Falsul război dintre generații și cum îl soluționăm? [din 4 perspective diferite]

Educă-ți în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
1

Falsul război dintre generații și cum îl soluționăm? [din 4 perspective diferite]

Vis-a-vis de războiul dintre generații părerile sunt atât de diferite și împărțite, încât adesea crează efecte online sau offline, rănind ambele ,,tabere”. Fie tinerii, adolescenții îi condamnă pe cei mai înaintați în vârstă că sunt ,,old school”, ,,învechiți” și așa mai departe, fie antecesorii lor îi acuză de iresponsabilitate, limbaj nepotrivit și comportament ,,agresiv”. 

Insultele și reproșurile pot curge la nesfârșit și de-o parte și de alta. Iar acest ,,război dintre generații” se poate observa mai ales în relația profesor – elev. 

Bineînțeles că nici relația părinte – copil nu scapă de disputele intergeraționale, însă la școală aceste comportamente pot fi observate de ochii tuturor privitorilor. 

Dar, oare de unde provine acest ,,război” și …este oare real?

Iluzia separării ne face să ne plasăm într-un fals război intergenerațional. 

Ne credem superiori sau inferiori, țipăm, susținem că ,,așa se face” sau că cei mai ,,bătrâni” n-ar trebui să ne dea indicații despre ,,cum se face” sau că cei mai tineri n-ar trebuie să ne semnalizeze atunci când am greșit.

Dacă unul dintre cele două cazuri ni se întâmplă, apare în noi: furia, mândria sau ne simțim umiliți. 

Dar cine e cel care are aceste reacții și simte această durere de a recunoaște că a greșit, ca o operație pe cord deschis? 

Răspuns: Ego-ul uman, ce funcționează aproximativ la fel la fiecare din noi, având însă reprezentări diferite. 

Ce este ego-ul? 

Este proiecția minții noastre, ce ne-a format o identitatea personală bazată pe toate convingerile și gândurile în care am ales să credem încă din copilărie. 

Aceste Ego de care dispunem cu toții se simte îndreptățit să catalogheze, să judece și să eticheteze.

Atunci când ne catalogăm interlocutorul ca tânăr și neștiutor, sau în vârstă și ,,old school”, procesul învățării se blochează. 

Noi învățăm experimentând, iar asta presupune să și greșim. 

Această învățare nu începe sau se termină odată cu școală, ci începe mult mai devreme (atunci când ne naștem) și se termină mult mai târziu (atunci când murim). 

Așadar niciunul dintre aceste categorii – bătrân, tânăr, nu a terminat cu a învăța, implicit cu a ,,greși”

  1. O poziționarea diferită față de greșeală. 

Este esențial să ne poziționăm diferit față de ,,a greși”. 

Ego-ului, indiferent de vârstă nu-i place să greșească, implicit să-și asume public că și-a schimbat părerea. Tocmai de aceea le este atât de greu profesorilor să recunoască că au  greșit, mai ales în fața unu elev. 

Și imaginați-vă furia înăbușită a unui elev atunci când i se atenționează greșeala, din partea cuiva care nu își asumă propriile greșeli?

Ne confruntăm, de fapt, cu două categorii de oameni care nu-și înțeleg comportamentul și una din cele mai sigure soluții este aceea de a recunoaște chiar acest lucru. 

Astfel, perspectiva acestor dispute se poate schimba și astfel putem da startul vindecării acestei dispute, deja clișeice între categoriile de vârste. 

Spun clișeică, deoarece, înăuntrul nostru știm cu toții că nu suntem diferiți și că se întâmplă să greșim, însă ceea ce nu ne lasă să înaintăm spre a reconcilia aceste dispute este tocmai orgoliul nostru, ce nu vrea să-și arate vulnerabilitatea. 

Cu toții, indiferent de vârstă,  vrem să pozăm în super-eroi însă ceea ce puțini acceptă este că ceea ce ne face cu adevărat super-eroi este tocmai puterea noastră de a recunoaște că nu suntem ceea ce susținem – că o dăm în bară, că poate deși avem o vârstă sau un statut social, tot ne mai lovește confuzia sau se mai întâmplă să ne depășească un anumit subiect și că acest lucru ne sperie și așa mai departe. 

2. Recunoaște că ai greșit. Nu e o rușine.

Atunci când recunoaștem că greșim scurtcircuităm ego-ul. 

Indiferent că ești în postura profesorului, părintelui, elevului sau copilului, uită-te în ochii interlocutorului tău și recunoaște că ai greșit.  ,,Greșeala” poate înseamna multe lucruri – poate te-ai pripit într-o afirmație sau reacție sau fie ai judecat comportamentul persoanei din fața ta prea repede, iar lista poate continua. 

Aceste erori umane apar, indiferent de vârstă sau raport social. 

De aceea e important să ne asumăm comportamentul, indiferent care a fost acesta. 

Astfel se pot încheia multe certuri intergeneraționale, înainte să înceapă. 

3. Mulțumește și spune ,,te rog”.

O altă cale de a-ți potoli Ego-ul, indiferent dacă ești adolescent, părinte sau profesor este recunoștința. 

În momentul în care mulțumești, chiar și în gând, programele și credințele întipărite în subconștientul tău nu mai pot rula. 

Recunoștința vina din inimă și împreună cu aceasta vine și puterea noastră. 

Vei vedea că atunci când mulțumești, direct sau indirect (în gând), ceva în tine se va umple cu compasiune și iubire. Ei bine, în acel moment, vei înțelege că de fapt nu suntem diferiți deloc și înverșunarea și judecata nu-și are locul. În acest fel de momente iluzia separării dispare, la fel cum dispare și rolul de profesor, elev, părinte, copil. Ceea ce rămâne este esența noastră – iubirea.

De asemenea este esențial să spui ,,te rog” indiferent că ești părinte, copil, elev sau profesor. 

Vedem adesea adolescenți neumulțumiți care cred că părinții sunt obligați să le ofere totul fără a spune te rog sau mulțumesc din inimă. 

Un alt tipar adesea observat în rândul bunicilor și părinților este acela că aceștia consideră că adolescenții sau copiii lor de orice vârstă sunt obligați să le facă servicii, să le aducă lucruri fără a le spune ,,te rog”. În acest fel, aceștia își învață copii să nu fie respectați de ceilalți, iar când vor intra în orice fel de relație (prietenie sau romantică) aceștia nu vor ști să-și stabilească limitele și vor încerca să facă pe plac prin fel de fel de „servicii”. 

4. Nu-ți subestima interlocutorul. 

Dacă nu știi cum să o faci renunță la două convingeri: ,,Așa se face” și ,,Știu totul”. 

Aceste două convingeri contribuie la construirea unui mare blocaj în calea succesului nostru profesional și relaționar. 

Atât profesorii, cât și elevii poartă cu ei un mare bagaj informațional, bagaj preluat de la părinți sau din societate. 

Indiferent că ești părinte, profesor sau părinte, copil este foarte important să te păstrezi mereu freșh și să nu-ți subestimezi interlocutorul, având convingerea că știi mai bine. 

Adevărul e că ,,nu știi nimic” cu adevărat. Nici eu, nici tu și nici alcineva. 

Ceea ce ,,știm”, ,,știm” pentru că am citit cândva într-o carte o informație pe care a scris-o tot un om la fel de vulnerabil ca noi. 

Așadar, indiferent de câte cărți ai citit, oricât de bune și documentate ar fi fost, asta nu-ți conferă dreptul de a te poziționa superior. Și invers, oricât de creativ, plin de idei noi, ai fi tu ca elev, adolescent sau tânăr, nu-ți conferă dreptul de a crede că știi mai bine decât ceilalți. 

Din păcate prea puțin dintre noi cultivă o astfel de viziune privitoare la interlocutorii lor. 

Lucru care nu este benefic în primul rând propriei persoane, deoarece te privează chiar de deschiderea către viață. 

5. Ascultarea activă. 

O mare problemă pe care o aveam noi ca societate ca întreg este aceea că nu ascultăm activ. 

Nu suntem atenți la informația pe care interlocutorul nostru ne-o oferă. 

Nici eu nu știam să ascult activ, puneam prea multe întrebări când nu era cazul și mă miram de ce oamenii nu mă ascultă. Simplu – nu-i ascultam nici eu. 

Dacă atunci când cineva îți spune ceva, iar tu deja îți pregătești următorul gând, înseamnă că nu asculți activ. Iar, în acest fel este imposibilă o comunicare echilibrată cu elevii/copii tăi sau profesorii/părinții tăi. 

Ascultarea activă nu este o problemă de vârstă, ci este o ,,îndeletnicire” cultivată în generații de-a rândul, noi doar am învățat că așa se face, însă e momentul să punem stop. 

Uitându-ne mai atent observăm că nu există un război între generații, ci pur și simplu nu știm să ne ascultăm și rulăm iar și iar propriile idei, într-o minte deja îngreunată de prea multe idei ,,fixe”. 

Punem prea multe întrebări, ne agățăm de ceilalți, devenim dependenți, ne certăm, etc, când de fapt răspunsul e mult mai simplu, iar pentru a afla răspunsul pune-ți mereu întrebarea: ,,Oare am ascultat îndeajuns de bine? Ce mi-a scăpat?”

Cum ar schimba vindecarea acestui fals conflict, societatea? 

Mi se pare extrem de important să punem pe tavă acest conflict devenit deja dureros. De ce dureros? Deoarece la un nivel subtil, indiferent de vârstă, cu toții ,,țipăm” după iubire și acceptare, însă nu știm cum să o spunem și alegem să țipăm, jignim, condamnăm, judecăm doar pentru că poate ceilalți nu se încadrează în aceeași generație ca a noastră. 

Dacă oamenii cu diferite backgrounduri sociale, vârste și ocupații ar începe să lucreze tot mai mult împreună, am avea parte de un salt economic, creativ și cultural imens. În alte țări mai dezvoltate, acest lucru a devenit un trend (UK, US & altele). Haideți să facem un exercițiu de imaginație dacă tinerii ar începe să lucreze cu vârstinicii de la sate pentru a învăța diferite îndeleticiri pe cale de dispariție? Dacă acestor tineri le-ar veni idei noi ce pot fi implementate pentru a ușura problemele de care poate vârstinicii se lovesc? 

Astfel de cazuri ideale, arareori se întâmplă în România, deoarece tinerii și adolescenții se consideră manipulați de către vârstnici, pe deasupra considerându-i și neștiutori. Iar tinerii reacționează extrem de rapid la acest gen de manipulări. 

Personal m-am lovit de aceste aspecte și știu că nu e ușor să împăcăm prăpastia aceasta dintre generații, însă dacă dăm dovadă de disponibilitate pot ieși lucruri minunate din aceste interacțiuni.

Ce spun specialiștii? 

Deoarece am vrut să aflu mai multe despre ce mai fac elevii, dar și profesorii din liceu și nu numai și cum gestionează ei acest fals ,,război” intergenerațional, am invitat-o pe Profa de mate să ne povestească mai multe.

Profa de mate are 28 de ani de experiență în învățământ, trecându-i  prin ,,mână” aproximativ 1500 de absolvenți. De asemenea Profa de mate, pe numele ei de Florentina Pavăl, a construit o platformă educațională care facilitează tocmai învățarea matematicii într-un mod actual și adaptat nevoilor actuale ale elevilor. 

Haide să vedem ce ne spune Profa!

,,Există un conflict între profesori și elevi ?  

Eu zic că nu, conflictul e doar în mintea unora dintre aceștia, zic eu. De ce, când și cum apare? 

Conflictul cred că este o modalitate de exteriorizare a emoțiilor negative acumulate de ambele părți. De ce apare? 

-nevoi fundamentale nesatisfăcute; 

-nevoi și interese diferite;

-valori diferite;

-evaluare incorectă;

-neadaptarea la particularitățile elevilor;

-violența verbală, psihologică etc.

Conflictul poate să apară în mintea profesorului atunci când uită de ce și-a ales meseria și care–i menirea lui, aceea de a educa indiferent de condiția socială, situația materială și ce e cel mai important, indiferent de nivelul de cunoștințe ale celui ce trebuie educat. 

Oricare ar fi disciplina pe care o predă, adultul educat emoțional, poate contribui la îndepărtarea acestui mit. Conflictul e doar în mintea celui care merge din obligație la școală, fără să simtă nicio plăcere (elev sau profesor). 

Cine are datoria de a îndepărta acest mit? Profesorul. Cum? Tratând cu respect pe cei din fața sa. 

Tratează copiii cu respect și ei îți vor răspunde cu aceeași monedă. Copilul, chiar de la o vârstă mică, înțelege dacă-i explici că notele sunt  doar indicator al cunoștințelor pe care le are, nu sunt pedeapsă sau recompensă, că importantă este doar competiția cu el însuși. Fă tot ceea ce îți stă în putere să-i transmiți bucuria și plăcerea de a se autoeduca, trebuie să se simtă apreciat și acceptat așa cum este. Conflictul apare deseori atunci când profesorul face uz de puterea pe care o deține.

Un rol important în menținerea acestui mit este și atitudinea unora dintre părinți, cei care le cultivă copiilor acest mit, dintr-o frustrare sau neputință pe care nu au reușit să o depășească.  

Din perspectiva mea, este mai ușor dacă toți cei implicați în educație: profesorul, părintele și elevul au disponibilitatea de a dărâma acest mit al conflictului dintre generații. Am avut norocul ca în decursul celor 28 de ani  de interacțiune cu elevii și părinții acestora să nu apară acest conflict, dimpotrivă  s-au creat relații de prietenie. De multe ori am avut plăcuta surpriză ca unii să mă  invite la evenimente importante din viața lor (absolvirea facultății, nuntă, etc) și de câte ori a fost posibil am și onorat aceste invitații.

Conflicul dintre generații din punct de vedere emoțional!

Florin Alexandru este analist comportamental și autor de bestseller, specializat în inteligență emoțională, analiza credibilității, recunoașterea expresiilor faciale (Facial Action Coding System), singurul român acreditat de Paul Ekman International. 

Haide să vedem care este părerea lui Florin Alexandru vis  a vis de războiul intergenerațional. 

,,Nu există așa ceva. Războiul acesta este o scuză a generațiilor mai în vârstă din păcate. 

Din cauza faptului că au refuzat să se adapteze la un moment dat și că acum le este frică că nu știu cum și în ce fel să se conecteze cu cei tineri. Această scuză nu există la cei ce practică învățarea continuă și pentru care vârsta este doar un număr. 

Dacă, pe de o parte celor în vârstă le este frică de a se vedea că nu știu cum să se adapteze la nou, la tineri este o reacție naturală și normală, o contră agresivă și dusă puțin la extremă din cauza modului fiziologic în care aceștia funcționează. Și aici vorbesc de cantitatea de testosteron, adrenalină, prezentă în sânge.

Dacă am înțelege din punct de vedere emoțional cum funcționăm și am recunoaște ceea ce am avea de recunoscut nu ar exista acest război și ne întoarcem din nou la emoții și la inteligența emoțională, calitatea ce crează armonia.

Ce spun elevii? 

După aceste două perspective pertinente, m-am gândit să iau și o impresie de mai la cald, întrebând un elev de 12 ani, cum i se pare relația dintre profesor și elevi. 

Iar, Alex, elev în clasa a 6-a, a răspuns:

,,Profesorul și elevul nu sunt la același nivel fiindcă profesorul a fost copil, dar acum nu mai știe cum să fie copil. A uitat de zona de distracție. 

A uitat cum e partea frumoasă a vieții și nu mai știe cum este să te bucuri.

În loc să se bucure că ajută copiii pentru a deveni oameni minunați, unii profesorii lucrează numai pentru recompense financiare sau din obligație. ”

Cam atât a fost pentru astăzi. Dacă ți-a plăcut articolul, te invităm și pe tine să-ți spui părerea privitor la ,,războiul dintre generații”, iar noi promitem că vom updata articolul cu cele mai argumentate păreri. 

Zi frumoasă!

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un share! Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Self love

Acest subiect este unul dintre cele mai problematice când vine vorba de adolescenți sau de persoane care se trezesc, se uită în oglindă și ar

Read More »

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles