Cum ne exprimăm opiniile?

Te-aud cum strigi lângă mine. Vocea ta e severă, cuvintele îți ies dinăuntru ca un tsunami care te bântuie și pe care abia ai așteptat să-l scoți la iveală, s-a format înăuntrul tău din furtunile pe care le porți de unul singur și nu ceri ajutor, sau nu vrei să fii ajutat. Știu că voiai să scapi de el, că vântul ăla din tine îți rumega o parte din liniște. Dar în momentul ăsta, oricât aș vrea să te ajut, abia înțeleg ce spui. Aș vrea să-ți pot analiza cuvintele și să pot ajunge la o concluzie, să descifrez ceea ce ai în interior, pentru că țipetele tale de acolo vin, dinăuntrul tău.

Însă nu prea pot, te privesc cum gesticulezi și în urechi îmi răsuna strigăte neputincioase. Mi-ar fi plăcut să putem vorbi civilizat despre asta, să mă lași să-ți explic, iar tu, la rândul tău, să-mi spui care e părerea ta și să motivezi de ce gândești diferit de mine. Poate te voi înțelege, ba chiar poate voi realiza că undeva greșesc, că poate ai dreptate. Cine știe? Tu însuți probabil vei conștientiza că nu deții toată dreptatea din lume, iar în momentul acela vei realiza că afirmațiile mele sunt corecte, că, de fapt, eu sunt cea care are dreptate. Dar continui să mă contrazici, să țipi, să mă faci să mă învinuiesc pe nedrept. Ascultă-mă măcar puțin. Ai idee cât aș fi vrut să știi ce simt și ce gândesc?

Într-un articol anterior am scris despre faptul că e important să ne exprimăm opiniile și că trebuie să învățăm să ne facem vocea auzită, să spunem cu voce tare ce gândim și ce simțim, chiar dacă, de cele mai multe ori, ni se întâmplă să ne ascundem în spatele altor opinii, să ne resemnăm în fața imposibilității de a ne afirma ideile, pentru că nu am găsit în interiorul nostru resursele necesare pentru a o combate, să ne camuflăm departe de cuvintele pe care ar trebui să le scoatem la lumină. Nu aveți idee câte cuvinte dinăuntrul vostru vor să existe, să nu mai fie doar gândite și ascunse.

Totuși, se întâmplă să fim încrezători în propriile noastre păreri, să nu avem niciun fel de inhibiție în momentul în care ne afișăm gândurile și ideile, să credem cu certitudine în ceea ce spunem, ceea ce e minunat. Nu știm, însă, cum putem să fim persuasivi sau cum putem oferi credibilitate în momentul în care afirmăm ceva. Ori, pur și simplu, vrem să învățăm cum să nu rănim în jurul nostru prin cuvintele noastre, care pot fi mai dureroase decât am crede pentru unele persoane, interpretate greșit sau neînțelese.

O atitudine greșită, din punctul meu de vedere, abordată de foarte mulți dintre noi (din nefericire, cred că aproape chiar de toți, măcar o singură dată) e cea în care ne impunem cu desăvârșire opiniile, fără a-l mai lăsa pe cel de lângă noi să spună ceva, fără a-l mai asculta, fără a încerca să-l înțelegem, să empatizăm cu avalanșa lui de trăiri și de gânduri, considerând că avem deplină dreptate și că nu ar mai fi nimic altceva de zis. Negăm oricare altă idee pentru că avem înăuntrul nostru, în mintea noastră, de fapt, mult prea impregnate anumite prejudecăți, care de cele mai multe ori ne întunecă gândurile și nu le mai lasă loc altor perspective să încolțească.

Am învățat de curând că e un aspect des întâlnit la oameni, pe care inevitabil l-am preluat și îl preluăm cu toții, la rândul nostru. E ceva care ar trebui să mă întristeze, pentru că mi s-a întâmplat și mie, de nenumărate ori, să încerc să fiu cât mai persuasivă în legătura cu un sfat pe care l-am oferit necondiționat, dar într-un mod eronat, pentru că, într-o anumită măsura, am impus concepțiile mele și gândurile în care credeam. Dar acum, întorcându-mă în urmă, realizez că aș fi putut să privesc problema din mai multe unghiuri și cu siguranță nu mai am aceeași opinie ca atunci. Dacă respectivele persoane ar avea o problemă similară și mi-ar cere din nou părerea, cu siguranță aș gândi puțin diferit și aș ține cont de mai multe lucruri, cum ar fi: perspectiva lui sau a ei în legătura cu acea problemă, felul în care se simte și cum gândește întreaga întâmplare, ce aș simți eu dacă aș fi în aceeași situație și cum aș reacționa pe moment, la impuls, iar apoi cum aș reacționa după ceva timp în care am pus lucrurile și gândurile cap la cap, într-un mod rațional.

De ce am avea tocmai noi dreptate și ceea ce credem noi e de necontestat, considerând că e părerea noastră e validă și că nu există alte căi de a rezolva anumite probleme, alte idei referitoare la un subiect anume?  De ce ar fi total greșită părerea altei persoane și încercăm să i-o impunem cu orice preț pe a noastră? Personal, am realizat că problemele acestea, legate de modul în care ne exprimăm opinia, țin într-o mare măsura de faptul că nu știm să ascultăm. Habar nu avem cum putem să-l privim pe cel dinaintea noastră, să avem răbdare cu tot ceea ce spune, cu tot ceea ce gândește și simte, să-i dăm timp să vorbească, să se confeseze, să-și aștearnă toate cuvintele și simțirile.

 Știu că e destul de dificil să asculți, că presupune mult exercițiu și că nu ne iese întotdeauna, probabil mulți dintre noi luptându-se cu asta, dar e cea mai bună modalitate de a ne arăta în același timp respectul față de opiniile celor din jur, chiar dacă nu neapărat le împărtășim și nu suntem de acord cu ele (ceea ce nu e deloc greșit, ba chiar e firesc ca opiniile noastre să fie diferite). În plus, dovedim că ținem cont de libertatea de exprimare a fiecăruia.

Ce nu înțelegem de multe ori e că o propoziție pe care o rostim poate avea un dublu înțeles. Că poate suntem binevoitori și dorim să-l ajutăm pe omul din fața noastră, dar tonul și modulațiile vocii trădează altceva. Pe lângă amalgamul de cuvinte prin care am putea spune cu totul altceva față de ceea ce voiam de fapt, și prin intermediul tonului putem crea anumite suspiciuni, motiv pentru care se nasc mesajele cu dublu înțeles.

Nu ți s-a întâmplat și ție să interpretezi un mesaj transmis de o persoană în funcție de tonul vocii, indiferent de cuvintele pe care le folosește? Să te doară cuvintele alea care poate ar fi vrut să fie utile, împăciuitoare, care nu au nimic rău înăuntrul lor. Pe exterior, însă, felul în care sunt spuse e neplăcut, motiv pentru care inevitabil nu te mai concentrezi pe mesajul pe care încearcă să ți-l transmită cineva, ci pe forma, pe modalitatea în care toate acele propoziții îți sunt înfățișate. Pentru că tonul poate spune ceva, iar cuvintele altceva, motiv pentru care ar trebui să încercăm să le sincronizăm – cuvintelor frumoase, încurajatoare, să le alăturam un ton plăcut, plin de compasiune și înțelegere. Totuși, chiar dacă e important să avem o opinie și trebuie să știm cum să o exprimăm astfel încât să ajungă mesajul potrivit la receptori, e necesar și momentul în care o facem. Există numeroase clipe în care sfatul nostru, indiferent că e bine intenționat, poate fi nepotrivit, iar de obicei atunci trebuie să ne bazăm mai mult pe încurajări decât pe opinii.

Cu siguranță că sunt multiple modalități de a ne afișa concepțiile și gândurile, iar fiecare om le alege în funcție de mai mulți factori (sau îi sunt dictate încă de când era mic): educația primită, persoanele cărora i se adresează, personalitatea fiecăruia. Dar fiecare din noi ar trebui să ia în considerare că felul în care ne exprimăm opinia poate fi mereu îmbunătățit, că de multe ori tindem să ne impunem părerile și să le negăm pe ale celor din jur, că nu știm să ascultăm ce vor să transmită alții, că nu folosim gesturile și nici tonul potrivit în fiecare caz, motiv pentru care mesajul e interpretat greșit. Sunt aspecte pe care le putem schimba și care, cu siguranță, ar îmbunătăți conversațiile și relațiile dintre noi, ne-ar ajuta să învățăm să ascultăm și părerile celorlalți și să acceptăm că nu avem întotdeauna dreptate.

Artwork by Assa Ariyoshi

Știu că strigătul din primele rânduri e al multor persoane (copii, tineri, adolescenți, chiar și adulți). Știu că e un exercițiu extrem de greu pentru mulți dintre noi să-l ascultăm pe cel de lângă, să-l tratam cu bunătate și compasiune, să nu îi adresăm cuvinte dureroase și să țipăm la ei, oricât de tare ne-ar durea faptele lor, oricât de mult ne-ar deranja, oricât de împotriva lor am fi. Pentru că, de cele mai multe ori, la țipătul nostru ei vor răspunde prin alt țipăt. Poate nu va fi la fel de sonor, poate nu se va auzi deloc, dar va fi un țipăt lăuntric dureros, lipsit de ajutorare. Și-atunci, ți-ar plăcea să știi că ai fi putut să te exprimi altcumva, să fii mai calm și la urechile receptorului tău să ajungă mesajul pe care dorești să-l transmiți, și nu răzvrătirea, neputința?

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *