ZaScoolarZ

Cine sunt eu?

Educă-ți inima,, mintea,, și emoțiile în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
a4de3e4436e510831d59af2ada63ce86

Cine sunt eu?

E o întrebare pe care o auzim des sau pe care ne-o punem des, dar pentru care nu avem mereu răspuns și niciodată nu e unul clar. Cine sunt eu? Unii ar răspune destul de evaziv, spunându-și numele, ca un mod de a se prezenta. Alții ar răspunde ceva mai detaliat. Ar înșirui niște propoziții de felul ăsta: sunt fiica părinților mei. Sunt eleva școlii X, din orașul Z. Mai sunt prietena lui Y și prietena lui P.

De-a lungul timpului ni se pun diverse etichete, încă de când ne naștem.

Începem prin a fi copilul părinților noștri, apoi elevul de la o anumită școală, studentul unei anumite facultăți și angajatul unei companii, iar etichetele de felul acesta continuă și, de cele mai multe ori, ajungem să ne raportăm la noi prin intermediul lor. Dar fără toate etichetele astea, fără a ști nimic din ceea ce spun și cred alții, cine suntem? Te-ai întrebat vreodată cine ești tu, cu adevărat, dezbrăcat de tot ce ai auzit despre tine până acum?

  Haideți să facem un exercițiu. Până astăzi, întrebându-te „Cine sunt?”, ai răspuns în funcție de alții. În funcție de ce au crezut și cred ei despre tine, dar fără a fi tu convins de ceea ce ești și fără a te cunoaște îndeajuns de bine, încât să-ți formezi propria impresie despre tine, poate chiar diferită de a celor din jurul tău. Gândește-te la tine ca la cineva pe care abia îl întâlnești și nu știi prea multe despre el, nici măcar din auzite. Inițial îl privești curios, pentru că nu îl cunoști și încerci să te obișnuiești cu el, cu înfățișarea lui.

  Îi vezi cicatricea de pe frunte, cea care îți stârnește prima interesul, pentru că e vizibilă și e ceva diferit față de celelalte trăsături obișnuite ale feței. Te gândești că o are din copilărie, da, cu siguranță e de atunci, cine n-ar spune că majoritatea rănilor le avem de pe vremea când ne jucam bezmetici pe afară, ne împiedicam și-apoi ne ridicam, continuând cu fervoare jocul, fără a ține cont de lovituri? Apoi, celelalte răni, ascunse adânc în noi, ați zice că apar începând cu adolescența, ba chiar cu maturitatea, nu? De-am putea totuși să înțelegem că rănile alea invizibile sunt înăuntrul nostru încă din fragedă copilărie și că uneori nu dispar și nici nu se cicatrizează, oricât de mult am încerca și am vrea să le tratăm… Poate așa am deveni mai toleranți și mai buni cu cei din jurul nostru, inclusiv cu cei mici.

   Apoi, uitându-te mai bine la cicatrice, privind-o atent, realizezi că e de fapt o încercare de a-l proteja pe fratele mai mic de piatra aia care se îndrepta spre el cu viteză, o fracțiune de secundă pe care el, cel pe care îl privești acum, a ținut-o în palme, însușindu-și lovitura. Cum să le explici că rana aia nu e din cauza neatenției tale, așa cum ți s-a mai spus, și nici din cauză că te-ai jucat și ți-ai pus viața în pericol, ci doar e dovada empatiei tale, iubirii pe care o porți înăuntrul tău, cea care te-a împins să ajuți necondiționat, cu prețul unei cicatrici pe viață?

    Ochii ăia pe care îi vezi… Ai fi vrut să te oprești asupra lor întâia dată, dar ai zărit cicatricea și-atunci ai vrut să știi de ce a apărut acolo. Acum îi privești și te amețește culoarea lor, un verde închis, amestecat și cu puțin albastru, dar în spatele lor stă altceva și nu înțelegi ce. Ți se pare că e răzvrătire și frustrare, dar nu, e mai mult de atât, e neputință.

E și ceva durere, știi? Poți să simți asta? E dorința de a se înțelege, de a fi înțeles. Cei din jurul său i-au spus că e un om tare complicat, și el asta crede, doar așa i s-a repetat de nenumărate ori. Însă cine ar putea să-i vadă dezamăgirea pe care o simte, de fiecare dată când un om îl etichetează în felul ăsta? Îl judecă atât de aspru și nu realizează cât e de dureros. Cum ar fi ca pe fiecare om tăcut pe care îl vedem, fiecare persoană aparent inabordabilă, să-l catalogăm ca fiind posac? Și de cele mai multe ori, din nefericire, facem asta.

Nu ținem cont de urmările acestui fapt, de ceea ce poate declanșa înăuntrul persoanei pe care o judecăm, cum se va gândi o perioadă lungă de timp că el este așa cum au spus alții, fără a ține cont de părerea pe care o are el despre sine. Părerea aia nici nu există și poate nici n-a existat vreodată, odată ce societatea ne impune anumite standarde și ne face să ne simțim într-un anume fel, deși de cele mai multe ori n-am fi vrut să ne gândim la propriile noastre persoane în acel mod. Am fi fost puțin mai indulgenți cu noi, poate.

Artwork by Logan Zillmer[/caption]

Acum, când el se privește, uitându-se atent într-o oglindă, realizează că nu este complicat, nu atât de complicat cum spun ceilalți, ci neînțeles. Se simte ușurat, ah, e mai bine puțin. Poate să fii neînțeles e mai dureros decât complicat, dar știe măcar că nu ține numai de el, ci și de cei din jurul lui. Își atinge din nou cicatricea. Mult mai atent ca în alte dăți, ba chiar o mângâie. Se bucură de ea. Dacă până acum câteva zile încerca să o evite și i se părea că îl urâțește, astăzi se uită la ea cu mândrie. Știe că e dovada bunătății sale, certitudinea că în el se află ceva pur, neatins de rău. Știe deja că multe persoane, în momentul în care iau contact cu el, își vor aținti privirea asupra ei, ba chiar foarte insistent. Dar acum, spre deosebire de toate celelalte dăți în care se simțea intimdat de asta, își va purta semnul ca pe un trofeu.    

Încearcă să zâmbească. Nu i-a plăcut niciodată să o facă, cel puțin nu total, arătându-și dinții. Își aduce aminte cum râdeau colegii de la școală de zâmbetul lui, spuneau că este strâmb și de fiecare dată când zâmbea, vedea cum unele priviri răutăcioase sunt aținte asupra lui. Dar acum o face. Îl văd zâmbind și e atâta lumină pe chipul lui, încât se sperie, dar apoi continuă să facă asta și nu înțelege de ce a încetat vreodată să-și arate zâmbetul. E al lui și ce știe el acum e doar faptul că în urma unui zâmbet, totul se luminează: fața, ochii, chiar întreaga încăpere.

Nu. Acum nu mai e doar fostul elev al școlii X și nici studentul facultății Y. Nu mai e omul ăla frustrat, posac, complicat. Nu mai e fostul copil neatent, care s-ar fi jucat toată ziua și din cauza asta, are cicatrici. Nicidecum nu mai are zâmbetul ăla pe care se temea să-l afișeze. Acum are propriul său zâmbet, în care a început să se încreadă de îndată ce s-a privit în oglindă și a crezut în sine. A renunțat la toate etichetele din jurul lui, habar nu mai avea cum l-au numit oamenii până atunci. S-a întrebat simplu și răspicat: „Cine sunt eu?”. Și-a răspuns cu aceeași claritate și siguranță: „Sunt eu, cel pe care îl privesc în oglindă, abia îl cunosc. Habar n-am multe despre el, dar am tot timpul din lume să-l caut și să-l înțeleg. De data asta fără prejudecăți, fără păreri autoimpuse, fără vorbe despre mine, aruncate de oameni, în care să cred orb”.

Ce-ar fi să ne punem mai des întrebarea asta? Și ce-ar fi să renunțăm măcar o dată la toate etichetele astea fără noimă, unele atât de dureroase, încercând să ne redescoperim, ca și când ne-am cunoaște pentru întâia dată și am vrea să o facem fără prejudecăți și doar cu înțelegere și bunătate? De ce nu te întrebi mai des cine ești tu, încercând de fiecare dată să-ți formezi propria părere despre tine, fără a ține cont de ceea ce știai până acum?

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

2 thoughts on “Cine sunt eu?”

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Intalniri energetice

Ţi s-a întâmplat vreodată să întâlneşti o persoană pentru prima oară şi să simţi că e, de fapt, o întâlnire cu un prieten vechi, cu

Read More »

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles