ZaScoolarZ

Ce se ascunde în spatele dorinței de a demonstra?

Educă-ți inima,, mintea,, și emoțiile în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
70918602_2546798892048177_1433552863841222656_n

Ce se ascunde în spatele dorinței de a demonstra?

Te-ai întrebat vreodată de ce simți mereu o nevoie interioară de a dovedi că poți face ceea ce ți-ai propus, de a arăta lumii că ești bun(ă) cu adevărat, de a avea mereu numai succes? Eu m-am confruntat deseori cu asta și aș vrea să povestesc puțin din experiența mea, pentru că încă mă ascund deseori în spatele dorinței de a demonstra că sunt bună, că pot face orice, că sunt capabilă să reușesc să-mi îndeplinesc orice vis, și toate acestea în condițiile în care cei din jurul meu mă văd, mă apreciază.

Îmi dovedesc mie sau celor din jurul meu că pot?

 

De multe ori am avut impresia că multe din lucrurile pe care le fac nu sunt pentru că așa îmi doresc și asta simt. Ori, cel puțin asta se întâmpla acum ceva timp, când încă nu înțelegeam că tot ceea ce fac trebuie să fie în primul rând ca să-mi dovedesc mie că pot, nu celorlalți.

Esențial este să înțelegi – oricât de clișeic ar suna – că orice faci, orice succes obții, e în primul rând pentru tine, apoi pentru ceilalți din jurul tău.

Dar oare de ce simțim deseori că nu facem lucrurile pentru noi, ci pentru alții, și vrem să le arătăm lor că putem, și nu nouă? De ce ne măsurăm reușitele în funcție de ceea ce vor vedea oamenii că vom face, în loc să considerăm drept o reușită orice am face pentru noi?

Cauzele sunt multiple, dar ele încep undeva în copilărie.

Copiii au nevoie de atenție, cât mai multă dacă se poate, iar dacă nu o obțin, suferă și apar rănile. Nu toți părinții conștientizează că, pe lângă hainele și jucăriile pe care le cumpără copiilor, ei mai au nevoie și de o atenție sporită, pentru că sunt mici ființe pe cale să se dezvolte care au înăuntru un strigăt neputincios care spune că, la momentul respectiv, pentru ei nu contează atât de mult lucrurile materiale, cât contează iubirea și atenția din partea părinților.

Un copil care va cerși mereu atenție de la părinți și nu o va primi e un copil care, mai apoi, va încerca mereu să demonstreze persoanelor din jurul său câte ceva.

Avem nevoie, ca oameni, să fim ascultați. Simțim deseori dorința de a fi auziți de cei din jurul nostru, și nu doar atunci când le povestim cum a fost la muncă sau ce vrem să facem peste câteva ore, ci și atunci când vorbim despre ceea ce simțim, când ne aruncăm măștile și straturile de epidermă pline de secrete de pe noi, dorindu-ne ca aceia pe care îi avem înaintea noastră să ne asculte, nu doar să ne audă.

Iar copiii, chiar dacă sunt mici, au nevoie și ei să fie ascultați, auziți și înțeleși.

Mulți părinți merg pe principiul „Ah, e mic, oricum nu spune mare lucru”, sau au un scut protectiv în fața lor și-l rostesc de prea multe ori: „Nu am timp de tine”, „Sunt ocupat(ă)”, „Nu vezi ce greu a fost la muncă? „Trebuie să mă odihnesc, nu am timp să stăm împreună”, „Sunt obosit(ă)” etc. Iar copilul, dezamăgit, își va ascunde înăuntrul lui furia și va merge mai departe, înțelegând că nu e un copil suficient de bun ca să fie ascultat de către părinți.

Fie că suntem adulți sau copii, avem toți nevoie să fim văzuți de cei din jurul nostru.

Iar prin a fi văzuți nu mă refer doar la niște priviri fugitive pe care le primim de la un străin, când ne plimbăm pe stradă. Nevoia de a fi văzuți se referă și la înțelegere: în momentul în care vezi pe cineva, îi observi din răni, înțelegi că în momentul ăsta e trist, e frustrat, e neînțeles.

Un copil care nu este văzut de către părinți va vrea să fie văzut de către celelalte persoane, în mod constant, aproape orice ar face.

Iar din cauza asta, copilul devine, negreșit, foarte bun în a demonstra că poate să facă orice. Și de cele mai multe ori, orice ar face, are în spate o dorință asiduă de a fi cel mai bun, pentru a le dovedi celorlalți că poate fi într-un anumit fel.

Efectele dorinței de a demonstra nu sunt deloc puține și sunt mult mai dăunătoare decât am crede:

  1. Nu consideri că ești suficient de bun. Orice ai face și oricâte rezultat ai obține, oricât de tare i-ai mulțumi pe cei din jurul tău, în adâncul tău vei fi mereu nemulțumit de ceea ce ești, pentru că n-ai să ajungi la nivelul așteptărilor tale. Și e mai mult decât trist să vezi cum te chinui, cum uneori nu dormi nopțile, cum cauți, cum cercetezi, cum te informezi, iar în final îți repeți în mod constant că nu ești bun de nimic.
  2. Frica de succes se infiripă uneori fix în momentul în care aproape termini ceea ce ai de făcut, urmează să culegi roadele, doar că e ceva în spatele tău care te controlează, care te oprește. Atunci apare anxietatea, și deși mai ai extrem de puțin până vei fi învingător, tu încă stai pe loc și habar n-ai cum să-ți depășești teama. Îți repeți că „Nu merit să am succes”, fiindcă n-ai încredere în tine, stima de sine e scăzută, deci succesul e ceva destul de necunoscut pentru tine, tocmai de aceea nu poți să finalizezi ceea ce ai de făcut, pentru a reuși.
  3. Frica de eșec, total opusă celei de succes, apare tot din cauza neîncrederii în sine. Îți dorești atât de mult să reușești să obții succesul, încât eșecul te sperie și simți că nu l-ai putea accepta, iar de aceea eviți să te inițiezi în anumite situații în care ai putea să eșuezi, îți e teamă de necunoscut, și ești un perfecționist care își dorește să facă doar ceea ce îi aduce succesul. Ajungi chiar să fii captivul unui perfecționism acut, care îți va aduce mereu nemulțumiri și frustrări, ceea ce duce la imposibilitatea unei vieți fericite și liniștite.
  4. Dorința de a controla persoanele din jurul tău, precum și diferite situații, pentru că vrei mereu să știi ce așteaptă ceilalți oameni de la tine și vrei să le dovedești că, indiferent că nu îți dau vreo șansă să reușești, tu vei putea. În plus, vei vrea mereu să fii stăpân pe situații, ca nu cumva ele să te surprindă, să știi la ce să te aștepți, motiv pentru care să-ți fie mai ușor să obții succesul.

Iar una dintre cele mai dureroase răni, pricinuite de dorința de a demonstra, e cea de respingere. Apoi, și cea de abandon.

Pentru că în spatele acestor răni se află dorința intensă de a fi iubit și de a fi înțeles. Crezi că dacă obții mereu note bune, părinții te vor iubi mai mult și vei primi mai mult aprecierea lor, altfel vei fi ignorat și neînțeles, și doar făcându-i mândri ei vor putea fi fericiți că ești copilul lor. Ceea ce e absolut fals și, în mod normal, niciun părinte n-ar trebui să-și iubească copilul în funcție de performanțele școlare sau extrașcolare.

Iar comportamentul acesta e perpetuat și mai apoi, în adolescență și la maturitate, când crezi că dacă ai o mașină mai bună sau o casă mai mare și mai scumpă, vei fi mai apreciat de către cei din jurul tău, pentru că le-ai demonstrat că poți obține tot ceea ce îți dorești, mai ales pe plan financiar.

Ca soluție, poți să începi să înveți să te iubești pe tine.

Dorindu-ți mereu să depășești așteptările celorlalți, să fii mai bun decât ar crede ei, să le dovedești că poți, nu te iubești suficient. Pentru că, dacă ai face-o, ai încerca să înțelegi că toate lucrurile pe care le faci trebuie să fie îndreptate spre tine, iar dacă vrei să dovedești ceva, cuiva, mai întâi trebuie să ți-o dovedești ție.

Iar iubindu-te, te vei accepta încet-încet, așa cum ești, așa cum exiști, pentru că vei înțelege că aceia care te iubesc cu adevărat, necondiționat, o fac și fără să le demonstrezi ceva anume. Și nici tu nu-ți vei mai demonstra absolut nimic când vei începe să te iubești.

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles