Ce i-aș spune fetiței din trecut și adolescentei de astăzi?

Uneori, abia după ce terminăm etape din viața noastră, perioade întregi în care parcă n-am înțeles și n-am știut ce se întâmplă, relații în care nu ne-am permis să fim noi înșine și nici n-am apucat să ne cunoaștem, abia atunci, abia la final, conștientizăm mai multe lucruri despre noi decât am fi crezut. Înțelegem motivele pentru care am luat anumite decizii, încercăm să ne bandajăm rănile rămase în urma unor momente neînțelese.

            Când se încheie ceva, știi că automat va începe altceva, că va fi alt început, alte momente care vor urma și, la fel ca tot ceea ce a apus, vor rămâne urme adânci și de neșters, ori poate firave și acceptate de către noi.

            Pentru că tocmai am încheiat liceul, pentru că am scăpat de bacalaureat și urmează să mă înscriu la facultate, m-am reîntors în timp și m-am gândit la mine, la fetița care eram când a început școala, la adolescenta care a pătruns prima dată pe poarta liceului și avea emoții. Și m-am gândit că aș putea să-mi scriu mie, aceea din vremurile apuse, câteva rânduri.

Aș putea să-mi amintesc câte ceva despre acele perioade, căutând cu un bisturiu înăuntrul meu, poate rănindu-mi câteva cruste, care vor rămâne veșnic cicatrici, semne că exist, că am trecut prin tot ce mi-a fost hărăzit să trăiesc și iată-mă, închei un alt timp, o altă vreme și mă bucur și mulțumesc pentru tot ce mi se întâmplă. Evident, în anatomia dinăuntrul meu există și locuri neatinse, moi și călduțe, naive și nepătate cu durere, care așteaptă cuminți să vină rândul lor, ele știu că le-am promis că voi avea grijă de ele mai mult decât am avut de celelalte părți din mine, chiar dacă poate alții nu mă vor ajuta să le cruț de chinuri.

            Întorcându-mă în timp, scormonindu-mi amintirile și rănile, o văd pe fetița de 3 ani care abia începe grădinița. E mică și slăbuță, cu ochi mari și căprui și îi place mereu să fie îmbrăcată în rochiță. Pe ea aș mângâia-o încet și aș săruta-o pe frunte, știu că ar avea nevoie. Aș vedea cum, timidă (așa cum va fi în continuare), pătrunde într-o încăpere unde sunt copii și o doamnă educatoare. Nu mai rețin ce a văzut fetița în ziua aceea, ce a înțeles și ce a deranjat-o, dar îmi amintesc cum, în a doua zi de grădința, ea s-a ascuns sub o măsuță de acolo și plângea, rugând-o pe mama ei să n-o mai aducă. Părinții ei îi aduceau dulciuri și sucuri cu pai, preferatele ei, în speranța că în felul acesta o vor face să își dorească să rămână la grădință.

            Dar pe fetița de 3 ani aș înțelege-o acum mai bine și aș avea încredere în instinctul ei. Instinctul ei, al unui copil mic și naiv, care îi spunea că uneori trebuie să facem așa cum ne dictează inima, așa cum simțim. Aș crede în faptul că instinctul ei îi spune că doamna educatoare nu e potrivită nevoilor ei: fetița de 3 ani are nevoie de o doamnă blândă și veselă, o doamnă care din când în când s-o mângâie pe creștet și să-i spună cuvinte frumoase, să-i dea încredere. Fetița de 3 ani știa să distingă, involuntar și instinctual, intre ce este bine și ce este rău pentru ea. Acolo, la grădinița aceea, nu era bine, pentru că ea nu era fericită, plânsul ei povestea despre neputința de a se face înțeleasă.

Credits to shutterstock

            Acum realizez cum parcă am avut mereu înăuntrul meu un simț care mă făcea să conștientizez, mai devreme sau mai târziu, cum sunt unii oameni. Dar oamenii răi m-au făcut mereu să plâng și mi-a fost frică de ei, încă de când fetița cea mică și curioasă nu voia să meargă la acea doamnă educatoare.

            Apoi, fetiței de 4 ani, care a mers un an mai târziu în altă grupă, i-aș spune că e minunat cum încearcă mereu să se împrietenească cu toți. Doamna ei educatoare de data aceasta o mângâia și îi spunea că e frumoasă.

             Fetița de 6 ani mângăia alți copii la rândul ei și încerca să le aline durerile, plângea alături de doi frați ai căror părinți au plecat departe de ei, în străinătate, pentru că și ea știa cum niciunul dintre părinții săi, separați și ei la rândul lor, să nu fie zilnic aproape, să-i mângâie obrajii și fruntea. Fetița de 6 ani avea nevoie de atâta afecțiune atunci, ar fi vrut toate îmbrățișările din lume, iar mai târziu, peste ani, ar fi dat ea toate îmbrățisările din lume, în urmă acelora pe care nu le-a avut la timp. Ei i-aș spune să iubească în continuare așa cum a făcut-o până atunci, candid și din toată inima, și să-și păstreze aceeași dorință de a ajuta pe cei cărora le simte inima lovită și pătrunsă de greutăți, dar să nu se piară pe ea în tot acest proces și să știe mereu să se protejeze.

            Fetiței de 7 ani, care a început școala, i-aș repeta că sunt incredibile emoțiile și problema nu este să le trăiești sau cum le trăiești, la ce intensitate le simți, problema e să nu știi să le trăiești, să n-ai emoții. Aș fi mândră de fetița de 7 ani, care avea un gol în stomac încă din seara dinaintea primei zile de școală și care va avea emoții la fiecare început și la fiecare sfârșit de școală, indiferent că este în clasa I sau în clasa a XII-a…

            Pe fetița din clasele I-IV aș îmbrățișa-o cel mai tare. Pentru că știu că fetița acelor vremuri are nevoie de cea mai mare și mai călduroasă îmbrățișare. Fetița de 8 ani, în niciun an, a schimbat 3 clase diferite, 3 sisteme total diferite de învățământ (cel românesc, cel englezesc și step by step), atâția colegi și atâtea învățătoare. Fetiței de atunci i-aș spune că știu că îi este greu și că uneori se simte atât de diferită de toți ceilalți din jurul ei. Adevărul este că va fi mereu diferită, ceva va fi mereu al ei, ceva ce nu va putea împărți cu nimeni și-i va aparține întreg și nemijlocit. Dar fetița de atunci nu înțelegea și simțea cum rănile ei ustură și dor.

Dar ea se juca și încerca să uite, încerca să refuze să-și amintească. Fetița din I-IV e cea mai puternică fetiță pe care am cunoscut-o vreodată și atunci i-aș fi spus asta. I-aș fi spus că tot ce se i se întâmplă, tot ce trăiește, tot ce simte, o va pregăti pentru ceea ce va deveni în viitor: fata sensibilă și empatică, care iubește cu un fior arzător cuvintele și le scoate dinăuntrul ei fierbinți, gata să fie așezate pe foaie, care protejează animalele și le hrănește, care ajută oamenii necondiționat și încearcă să găsească înăuntrul fiecărei persoane câte ceva bun.

            Pentru fetița din clasa a V-a m-aș bucura nespus, pentru că atunci a început să se îndrăgostească de cuvinte, să meargă la olimpiada de română, să scrie cât mai mult. Totuși, pe fetița din 5-8 aș ruga-o să nu mai își inducă ideea că nu e bună la matematică, că nu înțelege, că matematica e grea, pentru că va trăi cu acest gând întreg liceul și probabil toată viața. Și tot pe fetița de atunci aș ruga-o să citească mai mult, mult mai mult, pentru că va veni vremea când va regreta toate lecturile pe care nu le-a citit la timpul potrivit. Pe viitoarea adolescentă din clasa a VII-a și, respectiv, a VIII-a, aș învăța -o să aibă mai multă încredere în ea, pentru că va reuși la examenul de capacitate, va lua note mari și va intra la liceul dorit. Iar pe aceeași pre-adolescentă aș face-o să înțeleagă că toate acele coșuri care îi împânzesc chipul și pielea, corpul, vin de undeva dinăuntrul ei, din niște frustrări ascunse, refulate, din niște dureri neînțelese și netratate la timp.

            Adolescenta din clasa a IX-a era la fel de emoționată ca în clasa I, dar trăia totul mult mai cu patimă,  mult mai intens. Adolescenta de atunci știe că felul ei de a fi, pătimaș, răzvrătit și uneori neînțeles, nu va putea fi schimbat prea ușor, și in fond, simte cum toată patima aceasta îi anihilează venele și ochii și trupul în timp ce scrie. La fel ca până atunci, adolescenta din liceu ar trebui să aibă mult mai multă încredere în ea. În sfârșit și-a găsit pasiunea, ba chiar citește și scrie intruna și simte că aparține cuvintelor și literelor care sunt lipite inăuntrul ei și așteaptă să fie scoase la lumină. Adolescenta din liceu a avut mai multe realizări decât ar fi crezut, a fost și fericită, a fost și tristă, a întâlnit multe persoane care, într-un anume fel, și-au pus amprenta asupra ei, unii au schimbat lucruri în ea pe care ea nu ar fi crezut că le va simți vreodată, alții au încercat să o rănească, ba chiar au făcut-o, au fost și cei pe care nu i-a înțeles și nici ei la rândul lor n-au făcut-o, așa că n-a reușit să stabilească nicio legătură de durată cu aceia. A întâlnit diferite temperamente, a ajutat, a rănit și ea la rândul ei, a făcut greșeli, a regretat multe lucruri, s-a bucurat de altele, a trăit diferite experiențe care au marcat-o.

Illustration by: Charles L Peterson

            Adolescenta care a început liceul nu mai e aceeași cu aceea care tocmai l-a încheiat. Și sunt mândră de ea. Pentru că adolescenta de acum a înțeles că trebuie să aibă mai multă încredere în ea, și-a dat seama că poate face tot ceea ce își dorește, că e ambițioasă și puternică, că scrisul îi va fi mereu și otravă și antidot, că atunci când doare lumea dimprejurul ei se poate refugia în cuvinte și-n cărți și parcă trece mai ușor tot… Adolescenta de acum învață să se iubească din ce în ce mai mult, învață să fie fericită cu ea însăși, cu tot ce trăiește, cu tot ce simte.

            Iar tânăra care în curând va începe facultatea… Pe tânăra aceea aș îmbrățișa-o la fel ca la grădiniță, pentru că știu că îi e frică să plece de acasă. I-aș da mai mult curaj și i-aș spune că învăț, încet dar sigur, să cred în ea. I-aș repeta că va fi bine, că se are mereu întreagă pentru a se strânge puternic în brațe, când simte că doare și e greu, și că oriunde s-ar duce, mereu va avea cuvintele…

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *