ZaScoolarZ

Cât dezvăluim din goliciunea noastră sufletească?

Educă-ți inima,, mintea,, și emoțiile în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
66863294_949672925364209_6829842189346930688_n

Cât dezvăluim din goliciunea noastră sufletească?

Avem opțiunea, de cele mai multe ori, de a vedea dincolo de ceea ce ne este înfățișat văzului, mai departe de ceea ce putem cuprinde în câmpul nostru vizual. În spatele unor haine colorate și al unui corp care se mișcă încrezător putem vedea, de multe ori, un om fericit sau optimist. Mai departe de niște haine închise la culoare și niște mișcări mai mult statice, niște gesturi dezaprobatoare și necontrolate e alteori un om trist, obosit, depresiv, îngândurat.

La fel cum putem fi înselați de aparențe și, în spatele unui om locvace, care râde mai mult, se ascunde o ființă care are probleme, e în depresie și ne cere ajutorul, dar nici el/ea nu realizează, cum nici noi nu conștientizăm că în multe cazuri depresia se ascunde sub un zâmbet larg și un râset continuu…

De aceea, mă întreb deseori cât permitem să se vadă înăuntrul nostru și cât nu? Pentru că, din punctul meu de vedere, (aproape) nimeni nu poate să-și ascundă cu exactitate și cu dibăcie toate trăirile și stările interioare, oricât de „actor” ar fi. Undeva, în mimică, în gesturi, în tonul vocii sau în privire se poate depista, de cele mai multe ori, o trăire care macină, care consumă, ori care înfrumusețează ființa și o îmbogățește.

Illustration by: Anna Mach

Dar de ce am vrea să ascundem ce trăim? Pentru că ne este rușine cu ceea ce simțim și nu vrem ca aceia din jurul nostru să știe ce stări ținem înăuntrul nostru ca prizoniere? Pentru că noi de fapt negăm ceea ce simțim și ceea ce trăim, crezând că negarea poate fi un scut împotriva durerii, împotriva suferinței, și în felul acesta evităm să fim constrânși de tot ce poate fi rău și dăunător pentru psihicul nostru? Pentru că nici noi nu știm ce simțim și cum am ajuns să simțim asta? Sau pentru că avem impresia că suntem atotputernici și n-avem niciodată nevoie de ajutor, deci oricât de singuri ne-am simți, oricât de triști și bulversați, credem mereu că ne putem salva de unii singuri și celelalte persoane din jurul nostru nu vor avea niciun rol, vor fi inutile și nu ne vor ajuta cu nimic.

Uneori, însă, e bine să le permitem celorlalți să vadă mai bine în noi. Pentru că e foarte probabil să nu înțelegem toată degringolada prin care trecem, să nu înțelegem toate acele trăiri intense care ne copleșesc, să ignorăm ori să ne întrebăm „de ce?”, dar să nu facem nimic pentru a ne salva și pentru a ne ajuta. Și-atunci unii oameni ne vor putea fi alături, pătrunzând mai departe de un exterior văzut de oricine, într-o lume complexă, neînțeleasă de către noi, pe alocuri dureroasă, izbită de realități, suferindă și care cere cu vehemență ajutorul.

Illustration by: Anna Mach

Se întâmplă să ne alegem oamenii potriviți pentru a ne fi alături și a ne ajuta, pentru că doar unii oameni sunt capabili să treacă dincolo de ceea ce percep cu vederea și să ajungă acolo unde doare și ustură, unde e o rană vie, sângeroasă, acolo unde trebuie, de fapt. Dar, de cele mai multe ori, un om suferind, un om care are deja probleme, anumite traume, intoxicat cu durere și cu greutăți, va întârzia să ceară ajutorul și dacă îl va cere, e foarte probabil să caute persoane care și ele, la rândul lor, n-au fost vindecate, încă poartă răni ori, în cel mai rău caz, nu fac decât să îngreuneze durerile celuilalt. Nu-l tratează și nici nu-l ajută cu nimic, ci complică lucrurile, lăsând urme adânci.

Și-atunci, încă o dată… Ce să facem cu goliciunea sufletească? Să o lăsăm să fie văzută de către toți cei cărora le cerem ajutorul? Să înțelegem cui trebuie să-l cerem? Să-i permitem acelui/acelora care ne-au golit sufletește să umple golul din nou și poate din nou, pentru că din păcate, ei vor fi cei care, dezgolindu-ne o singură dată sufletește, sfâșiind învelișul acela protector pe care ni l-am așezat pe suflet, nu vor întârzia s-o facă și a doua oară, și a treia oară?… Până când va durea într-atât încât nici măcar nu vom mai ști că sufletul nostru a fost cândva învelit cu iubire, cu vise, cu ceva protector și fin care ar fi trebuit să ne salveze.

Sau nici măcar să nu conștientizăm cu umblăm goi pe străzi, goi și triști, neajutorați? Pentru că e destul de greu să ajungi la conștientizarea propriilor tale răni, negarea fiind unul dintre cele mai utilizate acțiuni ale celor suferinzi. Și dacă nu e negare, atunci, conștientizându-și durerile, va da vina pe propria persoană și își va repeta într-un mod continuu „din cauza mea s-a întâmplat asta”, „eu am provocat totul”, „mă simt așa pentru că e vina mea” etc.

Să umplem unele goluri sufletești nu vom putea nicicând. Să le înlocuim… nici atât. Putem doar să le conștientizăm, mai întâi de toate. Cel mai important exercițiu, cea mai important pas în vindecare. Apoi, dacă simțim că e cazul (și de multe ori, este) să cerem ajutor (specializat, nespecializat, în general persoane care înțeleg și care ne înțeleg, care știu să asculte și care vorbesc mai puțin decât noi pentru că înțeleg că avem nevoie să vorbim, avem nevoie să ne spunem durerile, avem nevoie să ne descărcăm) sau să ne adunăm forțele și să ne ajutăm de unii singuri, iar asta e ceva dificil, foarte dificil, dar nu imposibil.

Am conștientizat că goliciunea mea sufletească nu e greșită. Dar am greșit de multe ori când am permis să fie văzută de cei care au îngreunat-o și au mărit-o. În spatele meu, dincolo de ceea se vede, se află cu siguranță un om care încearcă să se vindece încercând, mai întâi de toate, să se iubească pe sine. Nu-mi mai e rușine să las să se vadă înăuntrul meu, dar încerc să nu mai permit nici oricui să o facă, ci doar acelora care știu că vor să știe ce e acolo pentru că vor să mă ajute, vor să mă înțeleagă, să mă ierte sau să mă iubească.

Și mai știu că dincolo de orice trup poate fi o durere, poate fi o pierdere, poate fi o depresie sau poate fi ceva ce nici persoana ce o deține nu înțelege, motiv pentru care nu dorește să se ajute și nici nu cere ajutor.

Oamenii goi umblă pe străzi îmbrăcați în multe haine, cu chipuri vesele și zâmbete adânci. Sau oamenii goi umblă pe străzi îmbrăcați și împovărați de haine. De ce să nu le acceptăm goliciunea, de ce le-o blamăm și arătăm cu degetul spre ei? Și de ce ne este frică să umblăm goi și să ne arătăm rănile sau cicatricile?

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles