ZaScoolarZ

Cât de mult mă judec pe mine. Complexul de inferioritate

Educă-ți inima,, mintea,, și emoțiile în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
za 3

Cât de mult mă judec pe mine. Complexul de inferioritate

Poate îi judeci pe alţii, alţii te judecă pe tine, când e vorba de emis păreri şi aruncat cu piatra suntem primii, dar acest tip de comportament nu e deloc inofensiv, nu e doar o distracţie ieftină, nici o bârfă uşoară cu care se umple timpul.

Realitatea este că, judecata conduce la comportamente de dependenţa, nevoie obsesivă de validare, sentiment de inferioritate şi auto judecata.

Te judecă ceilalţi pentru ceea ce eşti…iar asta te face să te simţi inferior?

E mai puţin grav decât atunci când te judeci tu. Ceilalţi te pot judeca pentru că nu gândeşti că ei, nu acţionezi ca ei şi pentru că nu pot înţelege şi accepta cum eşti tu, de fapt. Însă atunci când te judeci tu însuţi…înseamnă că nici măcar tu nu te accepţi. Şi nu faci decât să le întăreşti convingerile sau să începi să ţi le asumi si sa le crezi.

Stop!

Judecată de sine începe atunci când se naşte comparaţia. Comparaţia cu ce au ceilalţi, cu ce pot ceilalţi, cu ce fac ceilalţi, cu felul în care arăta, gândesc sau se îmbrăca. La bază, cam atunci începe comparaţia. Şi, la vârsta adolescenţei, se naşte foarte uşor din conflictul interior, legat de cine crezi că eşti, cine vrei să fii şi conflictul exterior, legat de cum sunt ceilalţi sau ce aşteaptă ei de la tine.

Well, după comparaţie începe judecată. Eu nu sunt în stare să fac ceea ce face el, eu arăt ca naiba pe lângă ea, nu înţeleg de ce eu nu ştiu, nu-mi explic cum ea reuşeşte şi eu nu. Oare cum are tenul atât de frumos, oare de ce nu mă pot adapta şi eu? O fi ceva în neregulă cu mine că nu simt la fel ca toţi ceilalţi?Aş fi putut şi eu să fiu altfel, de ce nu-s capabilă să fiu populară ?etc.

Întrebările astea, născute din comparaţie, sunt o foarte aspră judecata asupra propriei tale persoane. Şi sunt, să ştii, dovezi că nu te accepţi deloc, deci că nu te iubeşti. Iar după comparaţie şi judecata apare sentimentul de inferioritate: nu sunt bună ca X, nu sunt capabil(ă), nu sunt în stare de nimic, mă urăsc, m-am săturat, sunt urât(ă), sunt proast(ă).

Tu ştii câţi astfel de adolescenţi sunt? Şi pentru ce? De unde până unde se naşte comportamentul ăsta urât faţă de sine? Ce te face, de fapt, să le fii inferior celorlalţi? Ce îi face pe ei superior?

Hainele? Notele, popularitatea, realizările, invitaţiile la petreceri, numărul întâlnirilor?

Hai, te rog. Sentimentul de inferioritate pe care îl ai este strict legat de felul în care tu alegi să te vezi. E legat de faptul că ai văzut ceva ce ţi-ar fi plăcut şi ai început să te compari. Fără să te gândeşti că tu eşti deja ceva ce alţii îşi doresc să fie. Şi tot aşa. E un lanţ care nu face nimănui bine. Unul îşi doreşte notele celuilalt, altul prietenii celorlalţi, alţii hainele celor de la clasa B. Serios, e un cerc vicios în care fiecare vrea ce are celălalt, iar asta naşte multă frustrare şi, mai grav, judecata asta aspră către sine şi sentimentul inferiorităţii.

Ascultă-mă, nimeni nu te poate face să te simţi inferior….dacă tu nu permiţi asta.

Nici comparaţiile pe care singur ţi le induci şi impui, nici reproşurile, criticile şi judecata celorlalţi. Ştiu că poate sună a vorbe complicate, iar tu te-ai săturat de vorbe, dar atunci poate că e momentul să începi să le pui în practică. Pentru că sunt 100% adevărate.

Dacă de mâine începi să îţi faci o listă cu toate aspectele extraordinare ale tale..vei descoperi că nu ai motive să te simţi aşa cum te simţi. Iar argumentul suprem ar fi că trebuie să încetezi să crezi că alţii sunt mai buni…şi să devii exact ceea ce îţi doreşti tu, fără să concurezi cu cineva. Mereu e cineva mai bun decât noi, la fel cum noi suntem mereu mai buni decât ceilalţi.

Aşa a fost şi aşa va fi. Ce ne face mai buni şi mai puţin buni decât ceilalţi? Percepţia noastră despre ce e bun şi nivelul pe care singuri ni-l impunem. Poţi să te simţi extraordinar, împlinit şi superior, dacă vrei, pentru faptul că ai reuşit să îţi publici primul articol în revistă liceul – la fel cum te poţi simţi inferior, deşi ai luat premiul I pe ţara la cel mai tare concurs de creaţie. Ştii de ce? Pentru că îţi doreşti deja altceva şi nu mai e de ajuns.

Inferior şi superior sunt termeni cu care se jonglează alunecos. Nimeni nu te poate face să te simţi în niciun fel…câtă vreme tu nu permiţi asta. Care e secretul? Să te uiţi în oglindă, să te gândeşti serios la ce vrei, ce îţi place,ce poţi şi cine eşti, iar apoi să îţi trăieşti viaţa făcând ceea ce te face să te simţi grozav. Atenţie, pe tine, nu comparându-te şi dorind să demonstrezi cuiva ceva.

Te judeci aspru pentru tot ce se întâmplă? Te judecă şi ceilalţi? Te simţi inferior, simţi că ai mereu o problemă, că nu reuşeşti să te simţi bine decât foarte rar, lângă anumite persoane?

Reanalizează situaţia, oamenii din jur şi timpul acordat ţie. E cazul să începi să te priveşti cu alţi ochi, să te simţi bine cu tine, pentru că înainte de a fi prieten cu ceilalţi…trebuie să fii prieten cu tine.

Iar sentimentul de inferioritate nu are loc…decât dacă tu îi faci loc. Vrei să-ţi spun ceva? Colegele mele insistau să mă machiez, să îmi întind părul cu placa, veneau cu creioane dermatograf să mă machieze, multe nici nu voiau să iasă până la cofetărie cu mine, pentru că eram nemachiată şi nepensata.
Alţii mă judecau pentru muzică pe care o ascultăm, alţii pentru că prefer să petrec timpul mai mult singură, decât cu gaşca.
Eu cum ar fi trebuit să mă simt? Să mă închid în casă? Probabil. Dar nu am făcut-o. Şi îţi spun şi de ce.
Pentru că eu eram încrezătoare în felul în care arătăm – şi fără artificii. Pentru că am cu totul alte noţiuni despre ce înseamnă frumoasă, sexy şi populară. Eram ok şi cu ideea de a fi Sorina – răţuşca cea urâtă. Acum, privind înapoi, îmi dau seama că nu eram deloc răţuşca cea urâtă. Doar că avem noţiuni diferite despre frumuseţe. Că..nah, frumuseţea e o chestie prea relativă, prea subiectivă.

Pentru că muzica pe care o ascultăm îmi transmitea, mă inspiră şi mă ajută să creez lucruri extraordinare. Şi pentru ca prieteni mei, deşi mai puţini, erau – şi încă sunt, după 10 ani, oameni de calitate,alţii decât cei populari, deci gaşca liceului nu era atât de importantă.Iar eu mă simţeam bine cu mine si cu ei. Judecăţile celorlalţi se loveau de mine ca de un zid. Deşi da, poate am avut momente în care m-am judecat aspru singură. Dar, îţi spun, e de ajuns să te scuturi şi să fii sincer cu tine.

Oameni care te fac să te simţi inconfortabil sunt cei cărora le lipseşte, poate, esenţa educaţiei. La fel cum sunt cei care nu ar trebui să conteze.

Până nu vei şti ce înseamnă inferior şi superior, nu ai voie să te mai simţi altfel decât fericit. Şi nu vei şti, pentru că niciunul nu vom afla, nu există o regulă care să definească prea clar inferior şi superior. Deci nu ne rămâne decât să fim…FERICIŢI.

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Intalniri energetice

Ţi s-a întâmplat vreodată să întâlneşti o persoană pentru prima oară şi să simţi că e, de fapt, o întâlnire cu un prieten vechi, cu

Read More »

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles