ZaScoolarZ

Amabilitate vs. bun-simț

Educă-ți în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
received_260674648160276

Amabilitate vs. bun-simț

Nu ți s-a întâmplat niciodată să-i tratezi bine, poate prea bine pe oamenii care îți greșesc? Să fii amabil cu ei, să încerci să le faci pe plac, să îi ajuți, deși tu niciodată nu te-ai putea aștepta de la ajutorul lor, să îi îndrumi și să fii alături de ei. Tu te afli, de fapt, în ipostaza de victimă.

Pentru că le faci bine, celor care-ți fac rău.

Și nu te ajută cu nimic asta, ba dimpotrivă, le creezi impresia că oricât de mult ți-ar greși și oricât de nociv s-ar comporta cu tine, tu vei fi mereu dornic să le fii alături necondiționat, vei ierta și vei uita, iar ei se pot întoarce mereu la tine cerându-ți sprijinul și contând pe tine, fără a avea nici cel mai mic dubiu în legătură cu disponibilitatea ta.

Ești oare amabil? Ai, oare, prea mult bun simț?

O fi amabilitate când ești drăguț, prietenos cu toți? Ai mult bun simț când ți-e teamă să spui ceva, orice ar fi, pentru a nu răni în jurul tău și pentru a nu crea probleme celor cu care vorbești sau pentru a avea tu de suferit?

Eu sunt un mixt de amabilitate și bun-simț. Și nu mă ajuta asta, de cele mai multe ori.

E în regulă să ai bun simț, să reacționezi empatic cei din jurul tău și să încerci, pe cât posibil, să nu îi rănești. E foarte bine să știi să te comporți frumos cu orice om din jurul tău, să îi arăți respectul cuvenit, pentru că, având bun simț, cred că asta și faci: te arăți respectuos, bine-crescut și dornic să respecți legile (atât cele nescrise, cât și cele scrise) ale societății în care trăim. Pentru că, pentru a fi armonie, respectăm un soi de legi, mai ales nescrise, care se leagă într-o anumită măsură de ideea de a avea bun-simț și a fi respectuos.

Dar deja e o diferență majoră când faci lucrurile dintr-o amabilitate ieșită din comun, pe care nici tu n-o înțelegi.

Ești jignit, insultat de către o persoană, iar apoi el/ea îți cere ajutorul și tu îl oferi, fără a te mai gândi măcar că în urmă cu câteva ore sau zile ți-a vorbit urât? Încerci să îi găsești scuze, să-i justifici comportamentul, să te arăți îngăduitor și să ierți, fără a-ți mai aminti ce a fost cu ceva vreme în urmă.

Apelezi la cineva să te ajute, o faci de câteva ori, îl rogi pe acel om și îi spui că ai nevoie de el, și totuși vezi cum refuză de fiecare dată și găsește o sumedenie de pretexte, iar când vine vorba să-ți ceară el ajutorul, tu te arăți mereu disponibil și dornic de a fi de folos?

Ai lângă tine o persoană care te critică în mod constant, care folosește un limbaj urât și needucat când îți vorbește și se raportează la propria ta persoană într-un fel în care îți face rău, te jignește și îți cere să-i faci pe plac?

Amabilitatea exagerată înseamnă a face pe plac unei persoane rău-voitoare sau unei ființe care nu știe să te respecte și-și dorește doar binele propriu.

Nu ți s-a întâmplat niciodată să te arăți prea bun și prea amabil în fața unei persoane care n-a manifestat decât rareori aceeași atitudine față de tine, ci a avut, de cele mai multe ori, o atitudine opusă față de cea pe care o ai tu?

Și deși uneori i-ai conștientizat comportamentul, deși te durea să vezi cum ești mereu dispus să îl/o ajuți iar acea persoană te rănește, nu puteai niciodată să-i vorbești despre felul în care te face să te simți, ci îi acceptai tacit felul în care se purta cu tine și nu puteai niciodată să îi spui „nu”, nu puteai să-l/o refuzi.

Într-o anumită măsură, a emaptiza mereu cu persoana care îți face rău, a te arăta mereu dispus s-o ajuți, s-o înțelegi, s-o asculți – mai pe scurt, să-i faci mereu pe plac, se aseamănă foarte mult cu sindromul Stockholm, care se referă la atașamentul victimelor față de propriii agresori.

Adică, o amabilitate ieșită din comun față de cei care-ți fac rău.

Aici nu mai e vorba, nicidecum, de bun-simț. Nu mai putem spune că te arăți respectuos. Nu se mai referă la niște reguli pe care trebuie să le respecți în societatea în care trăim.

Știți vorba „a răspunde cu bine, la rău”?

Veți fi surprinși de câte ori este folosită de diferite persoane, mai ales în anumite contexte total nepotrivite. Unii oameni promovează acest comportament pentru că ei înșiși sunt niște victime tăcute, care nu conștientizează asta și care nu se regăsesc în ipostaza de victimă, ci doar cred despre ele că sunt niște persoane amabile, bune, sufletiste, care nu pot să se comporte rău și urât cu cei din jur.

Dar nu este vorba despre a te comporta rău cu aceia de lângă tine. De a plăti cu aceeași monedă. De a răspunde cu rău, răului și a-l face să crească, a-i oferi putere.

Pur și simplu, e vorba despre respectul pe care ți-l oferi nelăsându-i pe toți cei din jur să te rănească, iar apoi să te lingușească și tu să îi ajuți.

Dacă e să vorbesc despre mine, mă situez în tiparul de victimă, care, oricât rău i s-ar face de către o persoană, e mereu dornică să-i ofere sprijinul și ajutorul, deși știe că nu va primi, la rândul ei, aceleași lucruri.

Și sunt mai mult decât conștientă că asta provine dintr-o lipsă de respect pe care mi-o port deseori. Probabil că primul pas pe care l-am făcut a fost să conștientizez toate acestea și să încerc să iau măsuri. Doar că este dificil, pentru că mereu mă întreb dacă nu rănesc pe cineva în momentul în care nu-i permit, de fapt, să-mi facă rău (mă ascund în spatele ideii de a fi victimă și mă gândesc că acea persoană e bine-intenționată, ceea ce e complet greșit). Dar dacă nu-i permit, nu fac decât să mă protejez pe mine, să-mi protejez trăirile și gândurile.

Iar atitudinea de a răspunde la rău cu bine nu este valabilă decât în condițiile în care te ferești să rănești pe cineva, să-i faci rău, să-l jignești și să-l superi, când și el a avut același comportament față de vine. E vorba despre a nu reitera același comportament negativ pe care el/ea l-a avut față de tine. Dar nu se referă, nicidecum, la a face bine celor care-ți fac rău, a te arăta mereu disponibl să fii bun și să fii de ajutor persoanelor care nu încearcă să reitereze același comportament față de tine.

Așadar, a avea bun-simț și a fi foarte, extrem de amabil cu toți sunt lucruri total diferite. Bunul-simț e o trăsătură pe care, în mod normal, ar trebui s-o avem cu toții. Dar amabilitatea exagerată te transformă, de cele mai multe ori, într-o victimă.

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un share! Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Self love

Acest subiect este unul dintre cele mai problematice când vine vorba de adolescenți sau de persoane care se trezesc, se uită în oglindă și ar

Read More »

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles