ZaScoolarZ

10 pe linie

Educă-ți inima,, mintea,, și emoțiile în fiecare zi.

Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat – Burrhus Frederic Skinner

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin
1bf96d2d8cf3e8a0221cb32ec5f81eca

10 pe linie

Copilul începe școala. Clasa zero acum, clasa întâi când am început eu, în 2007. Emoțiile… firești, de altfel, fiecare om resimte emoții în adâncul său când vine vorba de un nou început. Mai ales când ne referim la o nouă etapă, un nou drum despre care doar a auzit câteva lucruri, dar nu știe nimic clar, doar își îmaginează cum va fi. Gânduri, întrebări… la fel de normale. Ah, parcă ar vrea să se mai joace puțin la grădiniță, în sala aceea mare și colorată, plină de jucării. Doamna educatoare îi îmbrățișa des. Îi conducea de mână către părinți.

De acolo mulți dintre ei nu voiau să plece și abia așteptau să fie iar luna septembrie, iar să vadă cum se coc strugurii mov, dulci, pentru că știau că vor veni înapoi printre jucăriile lor felurite, printre colegii cu care împărțeau sendvișurile făcute de mama și cu care se joacă toată ziua. Când a fost să se înscrie la școală, copilul a văzut că în sala lui de clasă nu mai sunt jucării și nici pereți pictați. Acolo sunt bănci, copiii trebuie să stea cuminți acolo, ordonați, așa cum sunt puși de doamna învățătoare, că doar așa a auzit copilul încă de când s-a înscris: „Tu vei sta acolo cuminte, în bancă, așa cum ți se zice, ridici mâna doar când ești întrebat și în rest faci liniște. Și ești și atent la tot.”

Septembrie. Încă puțin, vreo săptămână-două și începe școala viitorul „bobocel”. De peste tot, de la vecinii de lângă, străbunici, bunici, mătuși și unchi, veri mai mari, până la părinți, copilul aude aceleași lucruri: „Să înveți bine, că doar așa ajungi om mare”, „Să ai numai note bune, că asta înseamnă că ești deștept”, „Să fii atent la ore și să nu caști ochii pe pereți”, „Să asculți de învățătoare”, „Să nu te joci prea mult, gata cu joaca, acum trebuie să citești, să scrii, să fii atent la ore, nu să pierzi timpul cu mingea pe asfalt”, „De acum ești mare, gata cu joaca prea multă”, „Eu la școală aveam numai 10 pe linie…”, „Să nu cumva să ne faci de râs”, „Vezi, să nu mă cheme prea des la școală din cauza ta, că vezi tu după, acasă…”. Și multe altele.

Copilul e deja programat. Nici n-a început bine școala, că el deja știe: trebuie să învețe. Numai de FB, că „dacă n-ai în clasa I de FB, unde e cel mai ușor, tu crezi că o sa ai în ceilalți ani calificative prea bune?”. Trebuie să fie CEL MAI BUN. CEL MAI DEȘTEPT. Să nu care cumva să facă vreo poznă, că e rușine și e chemată mama la școală. Să nu se joace prea mult când se întoarce acasă, gata cu jucăriile, gata cu parcurile, gata cu mingea pe asfalt în fața blocului, acum e copil mare, trebuie să crească, joaca era pentru ăștia mai mici, de la grădinița, ei trebuie să se joace, nu elevul, elevul trebuie să învețe, să fie bun la toate, să împresioneze la școală.

Și oare viitorului elev nu i se va face frică de școală? Nu va înțelege că școala îi va lua ce iubea el cel mai mult până acum, jucăriile colorate și pufoase, păpușile Barbie pentru fetițe, mașinuțele pentru băieței, orele de parc în care avea libertatea să alerge, să se dea în scrânciob, să facă întreceri cu ceilalți copii, să fie liber?

Nu va înțelege temele drept o responsabilitate prea mare pentru umerii lui? Mai ales când va fi constant verificat, eventual certat că nu a scris frumos și citeț, că a scris prea înghesuit, că e stângaci și toți copiii scriu cu dreapta la școală, că nu e deloc atent la ce spune doamna învățătoare și de aceea acasă nu știe să-și facă singur temele și cere ajutor, că nu e în stare să memoreze, că nu e deloc ordonat, că se joacă prea mult și joaca îl deconcentrează, că nu înțelege că acum are responsabilități și că școala e doar pentru copiii serioși și silitori, nu pentru puturoși și neatenți. Eventual mai este numit și „prost” și „incapabil”, că doar „uite ce note bune are X, mama lui mi-a zis că are numai de FB, tu de ce nu poți?”.

Source: Lingvistov

Și începe să i se sădească în minte ideea de concurență. „Tu trebuie să fii cel mai bun.”, „Vezi, mâine ai test, ai învățat? Să nu care cumva să mă faci de râs!”, „Dacă iei sub nota 8, mâine nu te mai joci, nu mai te duci la ziua lui Y, nu mai faci asta…”. Ajunge copilul acasă de la lucrare, unde mai mult a stat stresat gândindu-se că trebuie să știe tot, să facă tot corect, să ia 10, că apoi, acasă, trebuie să spună că a știut, dacă zice invers, este întrebat: „Dar Z a știut?”, „Y cum poate să ia 10 și tu nu? E mai deștept ca tine?”, „Ei cum pot învăța mai mult?”.

Concurență. Elevul învață că trebuie să știe ce e aia concurență. Trebuie să o aplice. Că a fi bun înseamnă a fi deasupra tuturor, a avea numai de 10, a ști totul la perfecție. Cel mai bun elev din clasă înseamnă acela care are 10 pe linie, hai să zicem și câte un 9, în cazul nefericit în care, Doamne ferește, se simte rău. Și când ia 9 sau 8 cel mai bun, toți colegii își dau ghionturi, se amuză, se miră, se întreabă: „Oare ce o fi pățit? El, tocmai el, nota 9?!”. E o satisfacție imensă să știi că ai luat o notă mai bună decât „cel mai bun din clasă”. În sfârșit te simți și tu deștept.

Abia aștepți să ajungi acasă și să le spui părinților: „Uitați, am luat și eu 10, iar cel mai bun din clasă a luat 9, vedeți că sunt și eu bun, a luat mai puțin decât mine și testul a fost foarte greu…”. Părinții s-ar putea să fie mândri, doar ai luat 10. Sau să-ți zică faptul că e doar un 10, când o să iei mai mulți, atunci să te lauzi. Sau să întrebe în continuare: „X cât a luat?”, „S-au luat mulți de 10?”.

Testele grele… Ascultările și mai grele. Asta spun copiii care sunt forțați să ia note bune și să fie competitivi în momentul în care iau o notă proastă. „Ah, dacă ai ști, mama, ce test greu ne-a dat, nu a știut niciunul, cred că luam toți note mici, a fost foarte greu”. Copilul își pregătește părintele pentru nota proastă. Știe că va fi dezamăgit de el, dar dacă i spune că testul a fost greu și că s-ar putea ca toți să ia note proaste, poate e mai bine, poate nu se enervează la fel de tare.

Când profesorul aduce testele, printre note este strecurat, evident, și câte un 10. Sau măcar un 9. Și ajungând acasă, unde trebuie să spună nota, clar va trebui să specifice că a fost și câte un 10. Sau minte, spunând că au fost numai note mici, de teamă că va fi certat și catalogat drept prost, neatent, pedepsit. Și în felul acesta învață să mintă. Minte pentru a se proteja, pentru a nu fi certat, pentru a nu se simți inferior, minte pentru că, involuntar, pentru un copil stresat minciuna devine un scut de apărare, o metodă de protecție pentru abuzul psihic (chiar și fizic, din nefericire!!!).

În plus, acasă i se spune ca nu care cumva să ascundă vreo notă, că oricum va afla, și dacă nu află de la copil e mai rău, cum să nu-i spună toate notele pe care le ia la școală?! Dar întrebarea este: oare de ce un copil ar avea tendința să ascundă o notă? De ce i-ar fi rușine de o notă pe care a luat-o pentru că atât a putut, atât a știut, atât a învățat? Nu pentru că, de fiecare dată când ia o notă proastă, jignirile, certurile, pedepsele și „El cum a putut să ia nota bună, tu de ce nu…?” sunt omniprezente?

Cum poți să-i arăți unui copil că e frumos să mergi la școală, e bine și poți învăța lucruri interesante dacă el e programat din start, fără măcar să înceapă școala, că trebuie să facă și asta, și asta, și asta, că temele trebuie făcute perfect și notele reflectă deșteptăciunea? De ce nu am putea să-l facem să înțeleagă că orele de învățat și orele de joacă pot fi îmbinate, că e normal încă să se joace chiar și în timpul săptămânii, când are teme, și va putea să le facă pe ambele, nu trebuie să renunțe la niciuna? Că timpul liber e firesc și până și un adult își ia timp în care să se odihnească, să se relaxeze?

Illustration by: Marco Melgrati

De ce să forțăm un copil să învețe întruna și să-i micșorăm „porțiile” de joacă, doar pentru că el s-ar putea să petreacă vreo 4/5/6 h la școală și adultul vreo 8/9/10 h? Nu la ambii este resimțită nevoia de timp liber, de relaxare? Nu cu toții trebuie să ne odihnim mintea? Iar mintea nu se odihnește numai prin somn, de fapt, e o idee falsă de multe ori. Pentru un copil, mai ales, mintea se odihnește prin joacă în aer liber, prin alergat alături de ceilalți copii, prin râsete, voioșie, jucării.

De ce să crești un copil competitiv, care să știe că notele reflectă deșteptăciunea și că acela care ia note mai mici sau e mediocru e un prost, de fapt? De ce să-l îndepărtezi de anumiți prieteni și să-l faci să vadă în ei doar eventuali adversari, nicidecum prieteni?

Pentru că, crescând în competivitate, va înțelege că însăși existența lui e o competiție. Mereu trebuie să fie cel mai bun, cel mai deștept, indiferent de circumstanțe: atât la locul de muncă, unde va vrea cu orice preț să fie lăudat, să fie promovat, să fie mai bun și mai deștept decât colegii de muncă, cât și în relațiile interumane, când va fi invidios pe prieteni că ei câștigă mai mult, că își permit mai multe lucruri, că au un serviciu mai bun, eventual chiar va apărea invidia într-o relație, când acela care câștigă mai puțin și este obișnuit de acasă să fie competitiv va încerca cu orice preț să reușească și el să aibă un salariu la fel de bun sau mai bun, vor apărea discuții în contradictoriu referitor la bani/statut social.

Illustration by: Mimi M

Copilul crescut în competivitate acerbă va deveni un viitor adult care își va măsura existența în reușitele personale și nu va accepta succesul celui din jur fără a-l vrea și el. Fiindcă dacă o să vadă că vecina și-a cumpărat un televizor mai performant decât el, își va cumpăra unul și mai bun, ca nu cumva să fie mai prejos. Dacă prietenii lui se vor duce într-o vacanță scumpă, el se va duce undeva și mai scump, mai exorbitant, ca să arate că el poate mai mult.

Și înțelegând că dacă are 10 pe linie e automat deștept, își va crea complexe de superioritate. Îi va considera mai prejos pe ceilalți cu note mai mici, aceia mediocri, care culmea, s-ar putea să ajungă mai sus decât el. Și ne întrebăm uneori de ce? Pentru că, mai ales în liceu, aceia mediocri au știut ce să învețe. Cum să învețe. Au realizat că inutil înveți la toate materiile și ai numai de 10 dacă nu ești capabil să înțelegi ce înveți sau dacă nu înveți la ceea ce îți place cu adevărat, la ceea ce te face fericit.

Adică, cei mediocri și-au urmat pasiunile. Au înțeles unde vor să fie buni sau dacă vor să fie buni la ceva. Și-au dezvoltat anumite aptitudini și pe lângă școală, au făcut poate un instrument muzical, poate un sport, poate au luat lecții de teatru, poate niște cursuri, dar care să n-aibă legătură neapărat cu școala și care i-au învățat să facă și altceva pe lângă tocit continuu, pe lângă memorat pe de rost. Și mulți dintre ei ajung mai sus decât se așteaptă profesorii, colegii și părinții colegilor care au avut numai 10, fiindcă au înțeles cu adevărat ce este relevant pentru ei.

Am pierdut o grămada de ore de la școală, nu mi-am învățat numeroase lecții pentru că am fost tentată mai mult să citesc, să las unele teme deoparte, pe care oricum nu știam să le fac, și să citesc. Să învăț pentru ce am nevoie. Asta la liceu vorbind și nu recomand nimănui să facă așa cum am făcut eu. Recunosc, pentru bacalaureat am avut destul de recuperat, dar în final, acum, la facultate, ajung să fac tot ceea ce mi-am dorit și tot ceea ce am făcut și pe parcursul liceului, unde n-am fost printre cei mai buni cu siguranță, dar am reușit să învăț cu adevărat la ceea ce mă va ajuta pe mine pe viitor.

Illustration by: Kirsti Hogan

Am citit pe sub bănci de multe ori, am venit acasă și m-am scufundat în paginile unei cărți chiar dacă știam că a doua zi am test. Am încercat să înțeleg că notele nu reflectă nimic, nici deșteptăciunea, nici prostia, sunt doar note și se cer, din nefericire, ele există. Iar cel puțin în clasele 5-8, că vrei, că nu vrei, că ești certat acasă sau nu, trebuie de unul singur să înveți și să ai note bune dacă vrei să ajungi la un liceu bun. Dar notele bune le poți avea înțelegând că nu trebuie să fii în competiție cu nimeni și poți citi, poți merge să te plimbi, poți să te relaxezi, notele bune nu presupun numai stat acasă, învățat și mult stres.

Și poate că nu sunt cel mai relevant exemplu pentru că mă încadrez în categoria acelora pentru care succesul școlar a reprezentat olimpiada, dar exceptând ideea că asta într-adevăr mi-a adus satisfacții nenumărate și stres pe măsură, acum chiar înțeleg că după 12 ani de școală n-am rămas cu mare lucru, poate doar cu stresul și emoțiile dinaintea fiecărui test dinaintea fiecărei ascultare, cu felul în care tremuram uneori când eram scoasă la lecție. Că notele nu m-au făcut mai deșteaptă și nici măcar nu mai știu ce note am avut și câți de 10, câți de 8 etc.

Aș putea zice însă că notele mele au fost felurite și că abia după ce am terminat liceul am înțeles ce produce competivitatea și zecele pe linie. Ce naște dintr-un copil care ar trebui să știe să se joace, să devină empatic și bun, nu răutăcios și invidios, un copil căruia nu trebuie să i se fure copilăria prematur.

Te-au inspirat aceste rânduri? Dă un Nu se știe cine are nevoie de ele!

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on pinterest
Share on linkedin

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Hei! Cititul nu e niciodată ''prea mult''! Continuă lectura în BLOG-ul Ză scoolărșilor:

Intalniri energetice

Ţi s-a întâmplat vreodată să întâlneşti o persoană pentru prima oară şi să simţi că e, de fapt, o întâlnire cu un prieten vechi, cu

Read More »

Orice om capătă doua feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi. – Samuel Smiles